Cand mi-a vazut aparatul foto, s-a apropiat imediat de mine, si-a rasucit discret mustata si-a inceput, brusc, sa zambeasca. Voia, probabil, sa arate ca neamul din care se trage n-o duce chiar asa de rau, precum vorbeste lumea. In secunda urmatoare, in spatele sau apare si piranda. Dupa ce-l imortalizez, intinde mana si-mi zice: “Jan, dan Medias, vastit fabricant di oale, tuciuri si cazane di tuica. Nu vrei unul, ca mata ti-l dau mai ieftan?”.
Din vorba-n vorba, aflu ca mestesugul fabricarii cazanelor de tuica, al prelucrarii metalelor, in general, se mosteneste din tata-n fiu in cazul romilor care se trag din neam de caldarari sau spoitori. De fapt, ei din asta traiesc. Chiar daca sunt confectionate exclusiv manual, din tabla de cupru, tuciurile, cratitele sau cazanele de tuica oferite, zilele trecute, spre vanzare trecatorilor din centrul Ploiestiului erau de o calitate ireprosabila. Confectionarea unui cazan de tuica dureaza chiar si doua luni, de aici si pretul de… 45 de milioane de lei vechi, bucata. O parte din banii castigati se reinvestesc in cupru, care este tot mai greu de gasit si mai scump. La despartire, il intreb: merge vanzarea? “Slabut. E saraca lumea si la Ploiesti”, raspunde Jan, dezamagit.
