O comunitate întreagă din comuna Racoş, Braşov, e terorizată de ani de zile de echipa de poliţişti din localitate, care bate fără discriminare bărbaţi, femei sau copii. Pentru că bătăile se petrec departe de ochiul public (în secţie, în pădure, la rampa de gunoi), singurii „martori” ai agresiunilor sunt medicii care semnează certificatele medico-legale ale victimelor. Cu astea şi rămân oamenii, în final, pentru că niciuna dintre plângerile lor făcute la Braşov nu s-a soldat cu altceva decât fraza tip „poliţiştii x, y, z nu se fac vinovaţi de agresiuni, victimele s-au autoaccidentat în garaba de a ajunge la secţia de poliţie”… e un citat dintr-o decizie de clasare a unei plângeri, semnată de un procuror din Braşov. Găsiţi întregul raport al evenimentelor din Racoş aici. Bătăile din Racoş nu sunt nişte excepţii. Poliţiştii bat în Bucureşti (la celebra Secţie 10) şi pe întreg cuprinsul ţării, cu siguranţa că nu li se întâmplă nimic. Pentru că aşa şi este. APADOR-CH a încercat, în cadrul proiectului „Cu ochii pe abuzurile poliţiei”, să afle câte plângeri s-au făcut în ţară, privind abuzurile poliţiştilor, câte au fost soluţionate, câţi cetăţeni au fost „conduşi” administrativ la secţie, pentru că de acolo sunt „recrutaţi” adesea viitorii bătuţi. Cifrele furnizate de poliţie şi cele primite de la justiţie (parchete) diferă într-atât de mult încât ele arată fie că cineva minte, fie că interesul pentru rezolvarea acestor situaţii tinde către zero. În acest context, câţiva dintre bătuţi, care au avut mai multă determinare, au ajuns să reclame statul român la CEDO, unde au şi câştigat (ultimul caz a fost la începutul lunii mai). Li s-a făcut dreptate şi li s-au acordat despăgubiri, pe care în final le plătim toţi. Cum spunea cineva, poliţia română s-a transformat într-un fight club recunoscut pe plan extern, pe care noi toţi îl finanţăm, dar despre care statul român refuză în continuare să vorbească.
