Ionuţ Nicolae, un ţigan romanizat, aşa cum se autodefineşte, are 30 de ani. E un om simplu, deși la ce poveste de viață are nimic nu mai poate fi simplu. Ionuț Nicolae n-a avut absolut nicio șansă și asta din primele minute de când s-a născut.
Se întâmpla la Bucureşti, în Spitalul Marie Curie, unde a și fost abandonat de părinţii săi. A fost părăsit încă din primele minute de viaţă din cauza unor presupuse malformaţii care l-ar fi împiedicat să fie un om normal. De atunci, din prima zi de viață, nu doar părinții, dar și întreaga lume, n-a dat doi bani pe viața lui Ionuț Nicolae. Dar a trăit, a trăit cu trei mese infecte pe zi oferite de statul român și multă, multă bătaie.
Din ce ştie el, primii cinci ani de viaţă i-a petrecut în spital, după care a ajuns într-un centru de plasament, unde şi-a trăit întreaga tinerețe, până la vârsta de 26 de ani. Viaţa în orfelinate, aşa cum el însuşi mărturiseşte, nu a fost deloc ușoară. A suferit mult din cauza bătăilor crunte pe care le încasa de la colegii lui mai mari, dar cea mai mare suferinţă a fost provocată de lipsa familiei, pe care avea s-o cunoască abia la vârsta de 17 ani. Neajunsurile şi greutăţile din centrele de plasament, care nu-i ofereau niciun orizont, l-au motivat să-şi dorească să-şi depăşească propria condiţie. Astfel a înţeles că unica lui şansă pentru un viitor luminos este educaţia. Serios şi ambiţios, a urcat treaptă cu treaptă şi aşa a ajuns să fie azi doctorand la Universitatea din Bucureşti, instituţie în care lucrează de cinci ani ca secretar. Chiar dacă şi-a depăşit cu mult condiţia socială, Ionuţ spune că va fi un om pe deplin împlinit atunci când va avea propria lui familie.
Ionuţ, de ce te-au abandonat părinţii tăi?
Motivul invocat de ei a fost că eram foarte bolnav, aveam probleme de respiraţie, de digestie, de locomoţie, pe cele din urmă avându-le şi acum. M-au abandonat crezând că o să mor. Mai aveau în întreţinere încă trei copii, iar după mine au urmat alţi patru. În total, suntem opt fraţi: două fete şi şase băieţi.
Ei te-au lăsat în spital, dar unde ai crescut?
Din câte îmi amintesc, am crescut într-o creşă până la vârsta de 5 ani, asistentele au avut grijă de mine aşa cum aveau grijă şi de alţi copii abandonaţi. În perioada anilor ’80 au fost abandonaţi foarte mulţi copii din cauza sărăciei. De la vârsta de 5 ani am ajuns la un centru din Ciocăneşti, judeţul Călăraşi, până la 7 ani. De la 7 ani am fost mutat la casa de copii din comuna Perişoru, tot în judeţul Călăraşi.
