Cum a murit Grigoraş Dinicu, lăutarul de geniu pe care au venit să-l asculte Marlene Dietrich şi George Enescu

DinicuCând a venit pe lume Grigoraş Dinicu, într-o familie de lăutari rromi din mahalaua Scaune a Bucureştiului, era primăvară, o zi de 3 sau 4 sau 5 aprilie a anului 1889, arhivele n-au consemnat exact. Tatăl lui, Ionică Dinicu, era un lăutar ce cântase în Franţa şi Rusia, coleg de mahala cu vestitul Sava Pădureanu, fost lăutar al ţarului, lăutar al cărui nume a rămas şi pe o şampanie, dar şi pe o marcă de ţigări de foi dintre cele mai scumpe. Fratele mamei lui Grigoraş se numea Dimitrie Dinicu, studiase violoncelul la Viena, fiind coleg de Conservator şi prieten cu George Enescu, prim-violoncelist al Orchestriei Simfonice de la Bucureşti şi profesor la Conservator. Iar mama se ocupa mai ales de cafeneaua pe care o deschisese în cartierul lăutarilor. Grigoraş a luat primele lecţii de Vioară cu Moş Zamfir, un lăutar bătrân, şi tot atunci, în copilăria petrecută pe străzile mahalalei, a învăţat să cânte „Lume, lume soro lume”, „Arde foc la Bucureşti” şi chiar „Ciocârlia”. Şi a mai învăţat că degetele lăutarului nu-s sloiuri de gheaţă, ca la „paradiţii” care cântă pe note cântece neînvăţate, aşa cum scrie George Sbârcea în „Ciocârlia fără moarte: Grigoraş Dinicu şi Bucureştiul lăutarilor de altădată”.  Pe urmă, în primii ani ai secolului 20, a cântat în cor la Biserica „Scaunele Vechi”, împreună cu fiii lăutarilor din carier. La 13 ani, a auzit pentru prima dată o orchestră simfonică şi muzică la gramafon, în casa de la Bucureşti a muzicianului german Rudolf Malcher, care îi spune unchiului Dimitrie că băieţelul nu are nevoie deocamdată de niciun profesor de vioară. Exmatriculat de la Conservator Dar apoi, între 1902 şi 1906, a studiat vioara la Conservator, unde a fost admis după ce s-a pregătit cu Carl Flesch. Un episod relevant din acei ani: vrând să câştige bani pentru a-şi ajuta familia, studentul Grigoraş se angajează în secret la un spectacol de pantomimă de La Moşi, sperând sa nu fie descoprit. Numai că are ghinion, într-o zi, Dumitru Dinicu şi Carl Flesch se duc să vadă pantomima. Din spatele mimului care-şi făcea numărul cu vioara, se aude o vioară adevărată. Carl Flesch îi cunoaşte stilul şi-l exmatriculează, însă, pe de altă parte, acelaşi Carl Flesch îl pregăteşte în particular… şi nu pierde anul. Astfel că în 1906 şi-a dat examenul de absolvenţă pe scena Ateneului Român, interpretând Concertul nr. 1 de Paganini, pentru care i s-a acordat Premiul I. Apoi a strecurat în program o compoziţie proprie, numită Hora Staccato. Atunci a început măreţul destin al piesei care i-a adus nemurirea. Apoi, tânărul absolvent de Conservator s-a angajat şef de taraf la grădina de la Bufet, unde veneau toţi scriitorii iar boema vremii l-a acceptat imediat. „Cine ascultă vioara lui Grigoraş aude şi vede în acelaşi timp muzica”, spunea Vlahuţă încântat.  Iar la celebrul Restaurant Gambrinus a cântat prima Ciocârlie, la îndemnul strigat de Caragiale, într-o noapte, când se crăpa de ziuă.

Leave a Reply

Your email address will not be published.