În cartea lui Marquez, personajul cheie, care determină suta de ani de singurătate a familiei Buendia, este un țigan (rrom) nomad, un fel de magician circar, care după moarte devine un fel de stafie care bântuie casa și mințile generațiilor, 100 de ani. Nu fac mai nimic, decât dragoste, “dragostea țigănească” devine un fel de sexualizare a frustrării, un continuu plonjon în lumile interioare, în care potența sexuală înlocuiește puterea socială. Familia se însingurează, trăiește din ce a avut (simbolic, cocoșei, aluzie erotică), decade total, până ce se ajunge la capătul mizeriei morale și se naște ceea ce se temeau: un copil cu coadă de purcel, dovada realității colcăitoare în care trăiseră. Asta înseamnă conștientizarea, chiar dacă tardivă, a vieții blestemate, ultimul Buendia va reporni, de la zero, familia lui irosise 100 de ani, trăind în promiscuitate. Un termen pentru a descrie acest mod de a trăi înafara timpului se numește “realism magic”, un fel de nevroză și ieșire dintr-o realitate inacceptabilă.
În 1982, când Marquez ia premiul Nobel pentru această carte și capătă recunoaștere universală, Nicolae are 35 de ani și decide să critice public PCR, la nivel internațional, pentru eșecul Strategiei “Integrarea țiganilor 1977-1983”. Va fi pus la index, ca dizident, amicii îl părăsesc sau il trădează, trăieste un fel de asasinat psihic, idealurile lui fiind ucise, dar mai ales credința sa în comunism, ca eliberator al rromilor.
