În țigănie, la Căzăneşti. Aproape de cer, departe de Europa

??????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????

La Căzăneşti de Ialomiţa trăiesc patru familii bogate de ţigani, iar restul de 300 îşi caută zilnic mâncarea. Toţi se numesc Stănescu sau Mihai.  De exemplu, cel mai înstărit minoritar de aici se numeşte Victor Stănescu, cu având o avere multe zerouri la coadă. Cele patru familii de “bogaţi” şi-au primit înapoi, în anii ‘90 salbele de aur confiscate de Miliţia lui Ceauşescu, prin generozitatea Băncii Naţionale a lui Isărescu. Apoi, cu ceva afaceri mai mult sau mai puţin încărcate de evaziune, au prins un cheag şi şi-au ridicat palate cu turnuleţe până la cer. La Recensământ, o mare parte din ei s-au declarat “români”.
Când cobori în halta Căzăneşti de Ialomiţa, indiferent cât de mult soare este afară, te vei trezi brusc în centrul unui con răcoros, de umbră. Asta deoarece, undeva pe latura din dreapta, câteva pagode ţigăneşti uriaşe acoperă un sfert din cer. În faţă se desfăşoară panglica şuie, de asfalt spart a unei şosele ce leagă Căzăneştii de cartierul românilor numit Munteni, iar la stânga sunt câteva case de români, aproape umile pe lângă amploarea palatelor. În fine, la picioarele tale poţi descoperi eventual, vreo doi-trei localnici doborâţi decisiv de amestecul de bere şi vin.
“Vătraşi” şi “zlătari”
Ţiganii din Căzăneşti, în număr de circa 400 sunt “vătraşi” sau “zlătari”. Primii şi-au uitat dialectul romanes, iar s-au declarat în mare parte ca fiind “români”. Ceilalţi, urmaşii zlătarilor încă folosesc limba şi obiceiurile bunicilor şi străbunicilor. Reprezenntanţii Primăriei spun că aceştia s-au înscris “rromi” la rubrica “etnie” a formularelor recenzorilor.
Halta e pustie, clădirea scundă are pereţii acoperiţi cu măscări: ”Pardailan vrea să i-o tragă lu’ Argentina mânca-ţi-aş, iar Martac îl caută pe frate-său pentru ceva urât”. Un grilaj zdravăn delimitează cuşca unde stă casiera de pătratul îngust al „sălii de aşteptare”: i se văd doar ochii nemişcaţi şi i se aude glasul monosilabic care recită preţuri de bilete la trenurile personal. Să mergi cu Chefereul pe relaţia ialomiţeană a Căzăneştilor poate fi distractiv sau nu poate fi deloc. Organizaţii precum Centrul de Resurse Juridice sau CJI, multiculturalitatea sau ziariştii informaţi precum Mircea Toma, au uitat să le spună țiganilor că au şi obligaţii, nu doar drepturi, aşa că biletul nu intră la categoria „obligaţii”. Controlorii sunt înveşmântaţi într-un albastru brun, dar aproape nu se văd.

Leave a Reply

Your email address will not be published.