În primul rând, doresc să mă prezint: numele meu este Giani Ardelean, am 25 de ani şi 9 luni, locuiesc în judeţul Maramureş, sat Hideaga şi sunt de etnie romă. Locuiesc încă în satul natal, acolo unde am absolvit şi ciclul gimnazial de 8 clase.
Provin dintr-o familie modestă de romi – cărămidari, fiind sigurul copil al Baroniței şi al lui Alexandru. Mama mea a făcut 7 clase la şcoala din sat, iar tatăl meu, băimărean fiind a urmat ciclul inferior al liceului, adică 10 clase. Încă de mic copil, am fost apreciat în comunitate pentru dragostea pe care o arătăm faţă de şcoală, pentru rezultatele foarte bune la învăţătura şi purtare, fiind mereu printre primi elevi din clasă.
Faptul că un elev de etnie romă este premiant la şcoală din sat era o noutate, nu doar pentru profesori care erau surpinși de acest fapt, dar şi pentru părinţii colegilor mei care până acum erau obişnuiţi să-şi înveţe copii să se ferească de “copii ţigani”, care recunosc că erau catalogaţi drept: elevi agresivi, prost îmbrăcaţi, cu rezultate slabe la învăţătura şi purtare, dezinteres faţă de şcoală. Rezultatele pozitive pe care le obţineam în şcoală, îmi aduceau un respect în comunitate foarte mare, însă invidia părinţilor majoritari nu era de neglijat.
Îmi amintesc cu drag, când la “ëxamenul de capacitate” – susţinut la finele celor opt clase într-un centru regional (localitatea Mireşu Mare) la care au participat elevii din foarte multe şcoli din regiune, am obţinut cea mai mare medie dintre toţi elevi participanţi, iar directorul şcolii şi diriginta mea au ţinut morţiş să mă aştepte pentru a-mi comunica rezultatul, cu mare bucurie.
Să nu credeţi că mi-a fost foarte uşor, deaorece unii profesori erau foarte aspri cu mine şi uneori chiar mă discriminau la note şi metode de examinare, însă tenacitatea şi dragostea faţă de şcoală m-au făcut să reuşesc. Îmi aduc şi acum aminte, cu un gust amar de profesoara de limbă română care pur şi simplu nu acceptă ca un ţigan să fie primul în clasă şi totdeauna încerca să mă obstrucţioneze, nu acceptă să mă trimită la olimpiadă, deşi aveam nota cea mai mare din clasă, ba mai mult înaintea acelui “examen de capacitate” de care vă aminteam mai sus m-a demoralizat total, spunându-mi că locul meu nu este acolo, nici să nu particip, că voi lua notă mică şi o să trag clasa în jos, deşi eu aveam notele cele mai mari, însă eu eram conştient că trebuie să îmi depăşesc condiţia şi că trebuie să demonstrez că eu pot chiar dacă sunt ţigan. Visam foarte mult să mă întâlnesc cu această profesoară, mai târziu în viaţa şi să-i arăt că am reuşit, să-i demonstrez că un ţigan nu este mai prejos decât ceilalţi, iar visul meu a devenit realitate în primul an de master, când într-un supermarket m-am întâlnit cu acea doamnă profesoară (acuma pensionară), pe care am ţinut morţiş să o salut şi să intru în dialog cu dânsa; visul meu a devenit realitate, iar doamna profesoară m-a felicitat şi a început să lăcrimeze, cerându-şi scuze pentru acele momente
