Ar putea începe ca un banc. „Un american intră într-un sat de romi…“ Problema e că Chuck Todaro nu a mai plecat de acolo, aşa că bancul nu poate continua. În schimb, Todaro scrie şi astăzi o poveste frumoasă despre ce înseamnă să nu renunţi la o idee care face bine.Cum a început povestea dvs. cu romii? Şi, înainte de asta, cum v-a venit ideea?
Am stat în România şi lucram ca jurnalist freelance. M-am concentrat destulă vreme pe problemele romilor, iar apoi am început să fac documentare pentru o carte despre sistemul lor de caste. Cartea încă nu a apărut, sper să se întîmple în curînd. Amuzant e faptul că, la început, ideea cărţii era una de turism, un fel de ghid care să reunească diverse monumente şi locuri care să aibă legătură cu romii. Subiectul castelor s-a dezvoltat ulterior.
În perioada aceea primeam telefoane de la turişti curioşi, care voiau să viziteze comunităţi de romi. Îmi aduc aminte că prima cerere a venit de la un backpackerjaponez, un tip curajos care voia să vadă cu ochii lui ce e aia o comunitate de romi. El a fost şi primul care a dormit la ei. La un moment dat, o cunoştinţă din America m-a sunat să mă întrebe dacă nu pot aranja o vizită pentru un grup de 50 de turişti din SUA, care făceau în România un tur cu specific muzical. Voiau să vadă lăutari. Am organizat un eveniment la Clejani, la căminul cultural, cu masă mare, tot tacîmul. Eu am insistat însă ca turiştii să meargă şi într-o comunitate. Ţin minte că am ales una săracă, dar cu mult suflet. Nu s-a cîntat live, dar a fost muzică şi voie bună. Toată lumea a dansat, totul a mers perfect. A fost cireaşa de pe tort.
Aşa mi-a venit ideea unui proiect în turism. Văzusem reacţia turiştilor americani, văzusem în timpul documentării pentru carte şi partea negativă a implicării ONG-urilor în comunităţile de romi. Erau o sumedenie de proiecte finanţate cu bani străini care erau inaugurate cu mare fast, dar mureau în termen de şase luni. Mi-am dat seama că ajutorul social e bun, dar, pe termen lung, singura cale este aceea de creare de locuri de muncă.
Am început în Clejani cu ideea de a deschide pensiuni şi restaurante familiale. N-a mers. Nu aveam experienţă şi eram naiv. Am dat mulţi bani cu titlu de împrumut, i-am pierdut, am ajuns la certuri cînd i-am cerut înapoi. Practic, am fost dat afară şi poate a fost mai bine aşa, pentru că situaţia devenise aproape periculoasă. După startul ratat, multă lume mi-a zis clasicul „I told you so“. Mi-am propus însă să rezist pentru că nu mi se părea corect să condamn o etnie întreagă după experienţa cu o singură familie. Şi am continuat cercetarea ca să văd dacă într-adevăr am fost un idiot. După scandal am ajuns la familia Gabor din Tîrgu Mureş. Erau cei mai realişti, cei mai organizaţi, ei au fost începutul proiectului de turism acasă la ţigani.