Ieri am auzit patru țigani certându-se pe un PET. Erau echipe de colectare de PET-uri care s-au trezit față-n-față la un container suculent. Echipele respective muncesc din greu în fiecare zi. Luna trecută am fost într-un sat de țigani, unde oamenii nu cerșesc, ci sapă pământul sărac.
Acum două luni am stat de vorbă cu niște copii țigani; unii plin de viață, debordând de curiozitate și foarte inteligenți. Alți copii, gata să-nceapă o carieră în muzică.
Undeva între copiii promițători și exploratorii de containere, e un punct unde se întrerupe linia ascendentă. Și toată România pierde. De ce? Pur și simplu, pentru că cetățenii școliți adaugă țării mult mai multă valoare economică, consumă mai mult pe piața locală, plătesc mai multe impozite, se îmbolnăvesc mai puțin, săvârșesc mai puține delicte economice, au mai puțin nevoie de alocații și ajutoare sociale și, având averi de protejat, se implică mai mult in viața politică și socială a țării. Statistica asta se aplică bineînțeles la orice grup etnic.
În alte cuvinte: 2 milioane de țigani săraci reprezintă o pierdere mare pentru economia româneasca. În același timp sunt o oportunitate enormă. Dacă 500.000 de țigani, în prezent excluși din economia oficială, încep să-și plătesc impozite – să zicem 8.000 de euro/an ori 16% – ar însemna vreo 600 milioane euro anual în plus numai din impozite, fără să ne uităm la celelalte avantaje.
Acum, vestea proastă: pentru a ajunge acolo, cheia este învățământul. Asta înseamnă o investiție susținută mult timp și cu rezultate abia după 20 de ani.
Unii spun că țiganii nu vor, că nu ocupă locurile rezervate la facultate, nu-și trimit copiii la școală deși sunt obligați să facă acest lucru. Dar asta nu înseamnă că trebuie abandonată investiția. Guvernul are o responsabilitate de rezultat, nu de efort. Dacă îi includem pe țigani în viața economică și socială a țării, putem crește substanțial standardul de viață pentru toți. Dacă nu – șanse mici ca peste 25 de ani statul să mai poată plăti pensii sau costuri de sănătate
