La o răspântie, când dăm în strada Veronica Micle, grupurile fac joncţiune şi, în scurt timp, începe hărmălaia, din care, cel mai des răzbate întrebarea – ”Da noi când mai mergem la şcoală, doamnă?”. Răspunsurile nu sunt clare, din categoria „să vedem ce locuri sunt, dar voi să vă înscrieţi” – aşa că hărmălaia se-nteţeşte. Cineva vine, totuşi, cu un îndemn salvator – Să mergem la grădinuţă!”. Da, la grădinuţă! Redescoperirea şcolii. Pentru un cititor saturat de prejudecăţi ”majoritare”, explicaţia scenei de mai sus pare relativ simplă: timp de două semestre, 35 de consătence de 20-30 de ani (plus un bărbat) au venit la şcoală – prin programul “Cu mic, cu mare, din nou la şcoală!”, cofinanţat din fonduri europene şi implementat în 13 şcoli de către Asociaţia C4C – Communication for Community şi Inspectoratele Şcolare din judeţele Călăraşi, Gorj şi Prahova. 400 de beneficiari au recuperat, astfel, o clasă-două de primară şi pentru asta au primit lunar circa 100 de lei. Tinerele de la Săruleşti vor acum să continue. În plus, şi alte câteva zeci de femei rome vor – chiar bărbaţi de-ai lor le îndeamnă – să redescopere şcoala. Avem prilejul să intrăm în această lume, dincolo de ştirile de senzaţie. Poate vă amintiţi de Săruleşti de la ştirile care ne arătau, în urmă cu cinci ani, un loc unde acum cinci ani intrau mascaţii în căutarea fierului pierdut de pe liniile CFR-ului (pe aici trece linia Bucureşti-Constanţa). Iar acum suntem invitaţi să paşim într-un loc care poate trece ca unul banal – grădiniţa de copii. Ele numesc acest “grădinuţă” şi nu e doar o vorbă născută dintr-o ciudată împreunare a românei cu romani, e o vorbă încărcată cu duioşie, dacă nu chiar mândrie. Şi au de ce să fie mândre de acest loc, unde au început să-şi trimită copiii, ca să ia primul contact cu şcoala. Am ajuns cu câteva zile înainte de începerea grădinuţei şi paturile aranjate, dulapurile cu materiale didactice, pluşurile, băile sau măsuţa cu calculator erau într-o ordine ne-săruleşteană, ca să zic aşa. Au venit şi cu copiii la şcoală ”Poate nu credeţi, dar copiii lor sunt mai cuminţi, se joacă frumos cu jucăriile, sunt fascinaţi de calculator, nu-i mai dezlipeşti de acolo”, spune îngrijitoarea Preda Teodora. Nota bene – o româncă, deci nu poate fi acuzată de parti-pris. De parti-pris nu pot fi acuzate nici doamnele învăţătoare Rodica Datcu, Mariana Anghel ori Iana Magheru, când vorbesc de elevele lor adulte, care le-au fost eleve, înainte să abandoneze şcoala, adică acum 10-15 ani. ”Majoritatea a venit la şcoală zi de zi. Veneau şi cu copiii mici, când nu aveau ce face. Vroiau să vină, pur şi simplu… Aşa e aici, dacă le-au măritat la 12 ani, a trebuit, fără voia lor, să-ntrerupă şcoala”.
