În anul 1920, la vârsta de doar 21 de ani, Aleksandr Puşkin, unul dintre cei mai importanţi poeţi şi dramaturgi din perioada romantică, considerat fondatorul literaturii ruse moderne, a intrat în conflict cu autorităţile din timpul întunecatei domnii a ţarului Alexandru I. Puşkin avea deja notorietate în ţară şi a scris o epigramă destul de acidă la adresa generalului Aracceev, favoritul ţarului, intitulată Odă a Libertăţii, practic un protest împotriva despotismului şi robiei. Reacţia autorităţilor a fost pe măsură şi au hotărât expulzarea sa în Siberia, dar intervenţia istoricului Karamzin l-a salvat, fiind pedepsit doar cu trimiterea la Chişinău, provincie românească aflată sub dominaţie rusă din 1812. Aici poetul a locuit timp de trei ani şi a avut parte de o serie de aventuri. “Exilul acesta l-a salvat, împiedicându-l să participe la mişcarea decembriştilor, care a avut un sfârşit atât de tragic pentru prietenii săi. Iar izolarea lui silnică, de zbuciumul petrecerilor din Petersburg, i-a fost de un folos neaşteptat pentru dezvoltarea lui literară”, scrie criticul literar rus Efrosinia Droicenco, care a fost cercetător ştiinţific la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române.
