Circula o poveste prin tiganime: cica Dumnezeu coborase odata pe pamant impreuna cu Sfantul Petru. Se plimbau si discutau de-ale lor. Au ajuns intr-un loc sarac si pustiu. Nici tipenie de om. Doar vantul urla turbat. „Ma, Petre, – ar fi spus Cel de Sus, dar aici nu canta nimeni? Nu s-aude un tambal, o vioara, nimic? Unde sunt oamenii? Din ce traiesc?” Sfantul Petru a dat din umeri: „Nu stiu, Doamne! Dar daca poruncesti, eu aduc numaidecat niste tigani cantareti.” „Asa sa faci, Petre, a mai zis Bunul Dumnezeu, racorindu-si talpile prin iarba uda. Sfantul Petre a facut si-a dres, a scotocit prin toata lumea si a strans o mana de tigani, care cantau asa de frumos, ca se opreau si albinele in aer ca sa-i asculte. Se auzea paaana sus, in Rai.
Asa au aparut pe lume Clejanii, localitate al carei nume a depasit de mult granitele tarii datorita vestitilor ei lautari. Spui „Clejani” si-n minte iti vin repede un tambal, o vioara si cateva fete oachese, care rad tot timpul. De-a lungul vremii, aici s-au adunat cei mai talentati cantareti. Muzica se transmite, inexplicabil, pe cale genetica, ca semnele particulare, ca alunitele si culoarea ochilor. Cercetatorii etnologi din anii 50 au descoperit in repertoriul lautarilor de la Clejani, urmatoarele categorii de melodii: cantece ceremoniale de nunta, cantece de inmormantare; doine, balade, cantece propriu-zise cu text romanesc, tiganesc sau de mahala, jocuri. Acestia puteau sa interpreteze peste 500 de melodii la o singura nunta. Cunosteau foarte multe balade
