Voiam doar să mă amuz, învățând să zbor, să alerg. Mi-am lăsat inima să decidă drumul, când eram tânăr (ă). Ar fi trebuit să știu că, inevitabil, îmi voi plăti galoanele de invingător cu sufletul. Știu că nu sunt primul (a) care regretă ce a făcut. Uneori mi se pare că sunt cel/cea care nu a devenit ce ar fi putut fi. Sper să trăiesc ceva mai mult, pentru a privi și la cer, nu doar în pământ. Simt că viața mea a trecut ca un fulger și tot ce pot face este să privesc și să plâng. Imi lipsește aerul, îmi lipsesc prietenii, îmi lipsește mama, toate acestea lipsesc când viața este un party pe care vrei să-l dai. Dar asta era acum un milion de ani. Când rătăcesc pe străzile pe care am copilărit și întâlnesc semnele trecerii mele, e ca și cum ele nu m-ar putea privi în ochi, s-ar speria de mine. Încerc să mă gândesc la chestii de spus, o glumă sau o amintire, dar ele nu mă recunosc în cuvinte
