Iubim să fim îndrăgostiţi. Să simţim fluturi în stomac, să visăm cu ochii deschişi, să ne mutăm atenţia de la cotidian spre cineva care să ne umple inima de bucurie. Nu cred că odată cu trecerea anilor tânjim mai puţin după aceste senzaţii. La orice vârstă ne dorim să trăim sau mai bine spus să retrăim acest sentiment. Ne face să ne simţim tineri, pe undeva invincibili, să credem că viaţa merită trăită din plin. Savurăm fiecare clipă, credem că totul recapătă dintr-o dată sens şi, deşi ştim că nu are cum să dureze o veşnicie, ne place să credem că de data aceasta nu va fi ceva relativ şi trecător.
Aş spune că acesta este momentul pe care îl surprind, într-o formă sau alta, basmele cu care am crescut. Poveştile nu ne spun, însă, ce se întâmplă după aceea. După momentul în care, depăşite toate obstacolele, cei doi ajung să se căsătorească. Ni se spune sec că „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”. Oare chiar aşa să fie? Ştim foarte bine că în lumea reală nu toate poveştile au happy-end. Poate multe dintre poveştile reale eşuează tocmai din cauza basmelor, filmelor şi cărţilor care ne fac să avem aşteptări mult prea mari unul de la celălalt. Ne dorim să fie la fel ca în primele zile, fluturii să nu-şi ia zborul, ea să fie femeie, amantă, mamă, prietenă şi orice altceva; el să fie mereu bărbatul dispus să asculte, să empatizeze şi să renunţe la ieşirile cu prietenii pentru a merge la un spectacol care eventual nici nu-l interesează. Riscăm să nu fim nici măcar o clipa conştienţi că toate ideile acestea le-am îngurgitat pe nerăsuflate din toate filmele, cărţile şi chiar reclamele tv cu care suntem asediaţi în fiecare zi. Nu luăm în calcul faptul că poate propriile sentimente ne fac să-l vedem pe celălalt altfel decât este cu adevărat. Nu vrem să credem că oamenii se schimbă. Şi uneori, mai intervin şi sfaturile celor din jurul nostru pentru că toţi credem că ne pricepem mai bine să rezolvăm problemele altora decât pe ale noastre. Când, într-un final fluturii dispar, pentru că îmi pare rău să vă dezamăgesc, chiar dispar, rişti să rămâi gol în faţa celuilalt, fără prea multe cuvinte de adăugat.
Ceea ce omite să spună povestea este faptul că, pentru ca dragostea să se transforme în iubire, este nevoie de atenţie, tandreţe şi răbdare în fiecare zi. Că fiecare zi, dacă eşti dispus să construieşti, reprezintă o cărămidă adăugată la baza unei relaţii care poate într-adevăr duce la acel „fericiţi până la bătrâneţe”. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple cred că nu trebuie să renunţi la tine şi nici să nu-i ceri celuilalt să o facă, să continui să ai propriile pasiuni şi curiozităţi, să fii tolerant, adică într-un cuvânt, să nu uiţi că eşti om supus greşelilor şi nu un personaj dintr-o carte sau un film. Să fii conştient că iubirea se clădeşte din gesturi mărunte, că viaţa în doi înseamnă să vezi la celălalt şi lucruri care nu îţi plac, dar să realizezi că şi reciproca este valabilă, că fiecare are nevoie de propriile momente de singurătate, că o relaţie nu este o cuşcă pentru nici unul dintre noi. Să ştii că viaţa nu va fi întotdeauna roz, că nu trebuie să pretinzi să fii în centrul universului celuilalt pentru că este un dar pe care celălalt ţi-l va face benevol dacă şi-o va dori, că nu ai drept de proprietate asupra gândurilor, viselor şi emoţiilor celui de lângă tine. Să conştientizezi că fiecare trăieşte doar o singură dată şi că fiecare îşi este sie însuşi dator să facă din acest „o singură dată” o experienţă memorabilă. Să înţelegi că fiecare are nevoie să se simtă viu, că este cale lungă de la dragoste la iubire, dar că este un drum făcut pentru doi.
