Ţiganii au o istorie veche de 600 de ani pe meleagurile româneşti. Nu se cunoaşte cu certitudine momentul exact al venirii lor în ţările române, însă după atestările documentare se ştie că ţiganii convieţuiau alături de români încă din secolul al XIV-lea. Majoritatea istoricilor care s-au aplecat asupra studierii originii ţiganilor au căzut de acord că locul lor de origine a fost India. Originari din nord-vestul Indiei si nord-estul Pakistanului, ţiganii făceau parte din casta Ksatriya a rajpuitilor. Clanul a luat calea ţinuturilor arabe şi turce şi mai apoi europene, după 1190. Tiganii au migrat în Iran si în Asia mediteraneana. Potrivit istoricilor, în secolul al IX-lea au ajuns în Imperiul Bizantin in secolul IX. Până în secolul al XIV-lea, ţiganii pătrunseseră deja în sud-estul şi centrul Europei. ”Revărsarea asupra Europei s-a făcut cu încetul, folosindu-se mai multe căi, drumuri de penetraţie, opriri, etape. Unele dintre aceste etape s-au prefăcut cu timpul în adevărate patrii, ca de exemplu Grecia, Bulgaria, România”, se arată în monografia etnică ”Ţiganii din România”, realizată de Ion Chelcea în 1944. Istoricul Alexandru I. Gonţa a considerat că ţiganii au sosit în Câmpia Română odată cu pecenegii şi cumanii, prin secolele al XI-lea – al XII-lea. În ţările române, ţiganii apar menţionaţi în documente în secolul al XIV-lea în toate regiunile. În Ţara Românească, prima atestare documentară referitoare la ţigani îi prezintă drept robi, alături de tătari. În Moldova, prezenţa ţiganilor este atestată pentru prima dată în anul 1414, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. În Ardeal, documentele rămase din vremea regelui Sigismund, în anul 1423, vorbesc despre prezenţa ţiganilor în zonă. În toate ţările româneşti, ţiganii trăiau în preajma curţilor boiereşti, a mănăstirilor sau la marginea târgurilor, având statutul de robi. După criteriul stabilităţii, istoricii vremii i-au împărţit pe ţigani în nomazi şi sedentari. După locul în care îşi duceau viaţa şi-şi câşigau existenţa, în secolul al XIV-lea, ţiganii erau ”domneşti”, ”mănăstireşti” şi ”boiereşti”. După meseriile practicate, erau zlătari, rudari sau căldărari. Robi sau călăi ale căror principale virtuţii erau furtul şi lenea
