Într-un context în care tentativele modernizatoare de sorginte iluministă ameninţau privilegiile săseşti de origine medievală, recursul la nişte discursuri care să funcţioneze ca un eşafodaj argumentativ în favoarea menţinerii acestor privilegii este cît se poate de inteligibil. Dublele standarde în tratarea eventualelor paralelisme între istoria săsească şi cea a romilor nu miră. Astfel, mobilitatea spaţială medievală prin intermediul căreia strămoşii saşilor au ajuns în Transilvania era valorizată eminamente pozitiv, în timp ce nomadismul rom era inclus în nişte discursuri criminalizante, accentuînd pericolele pe care le implica: „Avînd un control asupra propriului discurs identitar, saşii au conferit acestei mobilităţi spaţiale medievale o însemnătate superioară. Migraţiei/colonizării săseşti ei i-au atribuit un rol misionar în serviciul civilizaţiei şi al valorilor germane. Desigur, nu s-a pus vreodată problema de a compara sau a pune pe picior de egalitate alogenitatea lor şi cea a romilor. Pentru ei, sedentari şi mediatori de cultură europeană în Răsăritul Europei, romii erau un popor intrus, adus de valurile turce, iar ei, sedentari şi legitimi colonişti, beneficiari ai graţiei şi privilegiilor coroanei maghiare. Discuţia în jurul legitimităţii prezenţei săseşti în provincie nici măcar nu se deschidea spre acest gen de comparaţie
