O mare parte a populaţiei rome era deja aşezată în localităţi înainte de epoca dezrobirii. Mihail Kogălniceanu, în anul 1837, remarca faptul că romii aşezaţi în sate şi oraşe aveau locuinţe stabile, că şi-au uitat cu totul limba şi-au pierdut moravurile şi obiceiurile pe care le aveau ceilalţi romi nomazi, astfel încât nu mai puteau fi deosebiţi de români.Începutul schimbării
Eliberarea robilor romi trebuie pusă în legătură directă cu schimbările care zguduie şi transformă Europa centrală şi de vest, atingând cu o oarecare întârziere şi spaţiul românesc.
Boierii tineri, proprietari de robi, călătoresc în Europa şi învaţă la universităţile din Paris, Viena, Berlin, iar când se reîntorc în ţară îşi dau seama că robia romilor este o ruşine a ţării în faţa statelor civilizate şi încearcă a schimba acest lucru. Robia făcea parte din ordinea socială a ţării, opunându-se învăţăturii religiei creştine, umanităţii şi interesului vital al statului. Ea era o plagă a societăţii care trebuia cât mai repede vindecată.
Eliberarea romilor din robie a constituit prima mare reformă socială şi a durat aproximativ 20 de ani. (V. Achim, Ţiganii în istoria României, 1998). În anul 1839, este desfiinţată interdicţia de căsătorie cu români, respectiv cu românce, iar în anul 1844 se interzice desfacerea cununiei dintre un rob şi o persoană liberă. În aceste cazuri, cel aflat în robie devine om liber, el fiind obligat să se răscumpere, plătind stăpânului pentru persoana sa. Dacă nu avea banii necesari, ei aveau să fie daţi cu împrumut din fondul veniturilor bisericeşti. Copiii rezultaţi din căsătoriile între persoane libere şi robi erau liberi.