Doctorul unui spital dintr-un târg moldovenesc, n-am reţinut care, se plânge pe Facebook autorităţilor că-l bat ţiganii. Nu mai am curajul să profesez. Vine unul zgâriat şi eu trebuie să-l cos sub supravegherea a şaptesprezece veri şi nepoţi şi persoane gălăgioase cu fuste care-mi transmit că-mi iau gâtul dacă nu-l repar cum trebuie. Cam asta ar fi ştirea, pe care mi-o povesteşte telefonic doctorul veterinar Petcu, din Pantelimon, norocos că el repară vietăţi cu patru picioare care nu se coalizează şi nu atacă în gaşcă. Doctorii, între care am numeroşi prieteni, majoritatea cu catedre universitare şi prestaţii ştiinţifice de care a luat cunoştinţă Europa, trec azi prin cea mai blestemată perioadă a existenţei lor profesionale. Cârdăşiile unor manageri instalaţi în funcţii pentru plecăciunile politice executate fără cusur, cu bandiţi gen patronii HexiPharma, s-au mutat ca păduchii pe halatele celor care operează şi sunt găsibili în spital, de la 6 dimineaţa până la miezul nopţii, făcându-şi onest meseria.
Am dezbătut textul aproximativ transmis de amicul meu, prin care un doctor spune că pleacă din spital fiindcă îl bat ţiganii, cu un distins profesor doctor pe care l-am cunoscut azi. Am perfectat datele unui interviu şi am avut un mic răgaz să schimbăm impresii. El nu se teme de ţigani şi nici de alţi indivizi agresivi, fiindcă agresivitatea a cuprins toate etniile, ci de o statistică făcută de laboratoare şi catedre