Samudaripen (ucidere în masă) sunt poate cuvintele de care se tem cel mai mult romii. Sunt cele care exprimă genocidul nazist în care se estimează că o jumătate de milion de romi au murit în lagărele de concentrare, ucişi, din cauza foametei sau a bolilor. Comemorăm 72 de ani de la Porajmos, Holocaustul romilor, la Auschwitz-Birkenau, exact în locul în care se afla Zigeunerlager, lagărul de concentrare în care romii nu mai erau trataţi ca oameni. În 16 mai 1944, naziştii plănuiseră „soluţia finală“ pentru familiile rome şi sinti de la Auschwitz, adică lichidarea totală a lăgărului, însă s-au lovit de rezistenţa acestora care, înarmaţi cu bâte, pietre şi instrumentele de muncă, au alungat cele 60 de gărzi S.S. Curajul şi rezistenţa cu care romii au înfruntat naziştii nu i-au ajutat decât să-şi amâne moartea cu două luni şi jumătate căci, în noaptea dintre 2 şi 3 august 1944, au fost gazaţi şi apoi arşi ultimii prizonieri ai Zigeunerlager, adică 2.897 de persoane, în mare parte femei, copii şi bătrâni. Ieri, pe 2 august, la exact 72 de ani, 350 de tineri romi din toată lumea au venit să onoreze memoria înaintaşilor lor, exterminaţi cu atâta ură de către naziştii germani şi aliaţii lor. Ne aflăm în locul în care erau situate barăcile romilor – „loc sacru“ pentru noi, aşa cum zice unul dintre supravieţuitorii Porajmos-ului. Este cald, peste 30 de grade, dar pe mulţi dintre noi ne trec fiori reci. Poţi să simţi în aer suferinţa, frica, oroarea. O mulţime de emoţii şi sentimente te invadează şi ştii că niciodată până acum nu ai avut o imagine atât de clară asupra morţii. Şi tu eşti rom/ă. Te identifici. Dacă trăiai acum 72 de ani, ai fi putut să fii în locul lor. Doar pentru că te-ai născut într-o etnie, iar alţii au puterea să decidă printr-o lege că e impură şi că tu eşti „mai puţin om“. Dacă erai tot femeie, ai fi fost violată de zeci de soldaţi. Dacă erai mamă, ţi-ai fi văzut copilul izbit cu capul de atâtea ori până când creierul i se lipea de zidurile barăcilor, spre amuzamentul naziştilor. Bebeluşii erau ţinuţi de un picior şi împuşcaţi în cap. Ştiu vă e greu să citiţi toate astea, dar cred că e nevoie. Dacă ne amintim, nu mai permitem din nou să se întâmple.
