După ce văd documentarul despre copilăria lui în Ferentari, mulți îl caută pe Toto pe Facebook, găsesc poza unui puști serios cu părul mare care seamănă cu cel din film și-i trimit cereri de prietenie. Unii scriu apoi „Mulțumesc pentru accept” sau ceva de genul, și așa începe o conversație. Toto obișnuiește să-i întrebe ce-ar fi făcut ei în locul lui, dacă la 10 ani s-ar fi zbătut să adoarmă în patul lui între bărbați care se droghează și râd, la fel ca în film. Dintre cei puțini care au răspunsuri, unii zic că n-ar fi reușit să se ridice de acolo, că s-ar fi lăsat cuprinși de somnul acela zdruncinat.
Trei zile de vară, capătul Prelungirii Ferentari pare o bucată dintr-un oraș mai mic. Pârâiașele scurse dinspre spălătoriile auto și ceva umbră de copaci răcoresc trotuarele, tramvaiele hodorogesc printre case îngrămădite cu acoperișuri joase și chioșcuri cu nimicuri. E gălăgie, dar lipsește huruitul acela constant, tipic al Bucureștiului. Dintre curți se deschid străzi cu vedere la blocurile cu patru etaje din Ferentari. Toto – Ilie Horvat pe numele adevărat – apare dintr-un colț al școlii 136. Azi e un adolescent de 16 ani, înalt și slăbuț, și dăm noroc ca niște copii care vor și nu prea să fie bărbați. Unde schimbăm o vorbă pe-aici? Hai în foișorul din curtea școlii. Înconjurată de iarba înaltă a vacanței de vară, construcția asta din lemn pare o scenă, iar lui Toto îi e bine pe scenă. Toto
