Este, o dată, acest ţigan negricios care arată ca un bandit şi care te scrutează atent, cu ochii săi întunecaţi, pătrunzători, prin buclele negre, lăţoase, care îi cad pe ochi. Mai este faţa aspră, pământie, cu mustaţă, a ţăranului transilvănean, umbrită de o pălărie de paie deteriorată.Mai încolo, unul lângă altul, se află ungurul înalt, vânjos, măsliniu şi recrutul austriac, roşu la faţă, cu părul deschis la culoare şi înfăţişare voioasă.
Iar acolo, mai frapant decât toţi, este valahul pe jumătate sălbatic cu ai săi largi pantaloni albi băgaţi în cizmele înalte, şi o curea de piele aproape la fel de lată şi de grea ca un gâtar de cal, în jurul brâului. Orice pictor care ar vedea o bandă de indivizi din aceştia întrând într-o târg transilvănean dis-de-dimineaţă, cu căruţele lor rudimentare şi caii lor slabi şi musculoşi, cu greu ar găsi alt obiect de studiu pentru o pictură a hunilor lui Attila în marşul lor spre nimicirea puterii căzătoare a Imperiului Roman.
Totuşi, aceşti sălbatici needucaţi, dintre care unul din o sută ştie să scrie şi să citească, au propriile idei vagi despre măreţia naţională şi gloria străveche, pentru care nu o dată şi-au riscat vieţile, cu la fel de mare nesăbuinţă ca orice cruciat de viţă nobilă”, notează autorul textului.