Pentru a înţelege motivele unor asemenea intervenţii, pentru a înţelege diferenţa dintre „condiţii egale“ şi „şanse egale“, pentru a preveni reacţiile necugetate sau chiar violente, e nevoie ca toţi cei afectaţi, îndeobşte cei care se simt discriminaţi negativ de „discriminarea pozitivă“ să aibă perspectiva contextului social şi istoric care justifică acţiunile afirmative. Dar cine ar trebui să furnizeze această viziune? Cu siguranţă mediul cu audienţa cea mai importantă – ignorând biserica – este şcoala. Din păcate, în şcoală nu există, în prezent, profesori cu competenţe în materia non-discriminării. În nicio etapă a pregătirii lor pentru activitatea didactică, profesorii nu se întâlnesc cu vreun curs dedicat combaterii discriminării. Or, acesta este un handicap a cărui depăşire este la îndemâna unui ministru, iar la implementarea unui asemenea program ar sări în ajutor zeci de organizaţii de drepturile omului.
