Cu un tată dispărut, care îşi ispăşeşte pedeapsa (sau şi-a abandonat responsabilitatea de părinte), şi o mamă dusă-n sat cu dorul, sau la ghicit, sau la cerşit, cei trei iezi ţigănuşi şi cucuieţi din ghetou deja nu au niciun viitor. În rest, e nesemnificativ că jupânul Lupu e nă/naşul, de fapt e un nenorocit care ţi-a băgat tatăl la puşcărie, ca să poată să-ţi abuzeze nestingherit mama (care se supune, pentru că d-l Lupu o mai scoate din necazuri, amenzi). Ea luptă de una singură să-şi crească iezii, la limita supravieţuirii, iar idealurile lor de fericire sunt reduse la baza piramidei nevoilor (Maslow): mălăieş în călcăieş (turtă de mălai), frunze-n buze (buruieni comestibile) etc.
Insecuritatea nu este doar materială (hrană), ci şi psihică, cei trei iezi nu se pot zbengui prin curte şi pe coclauri, trebuie să zăvorască uşa, pentru ca cei răi să nu le facă rău. Dacă la Scufiţa Roşie întâlnirea cu lupul e o întâmplare nefericită, la cei trei iezi este o ameninţare constantă, inculcată încă de mici. Este exemplificarea culturii sărăciei, ca predicţie autorealizatoare, vei suferi pentru că eşti damnat să suferi, prin insecuritatea mediului în care trăieşti, felul în care ai fost învăţat să fii invingător sau învins. E una să te joci de-a v-aţi ascunselea, alta să te ascunzi, înfricoşat, ca un animal hăituit de spaima morţii: Cum iedul cel mare (Marius) e numai bun de mâncat, iedul cel mic (Micky) numai bun de căciulă, decizia ce utilitate are iedul mijlociu îi apartine d-lui Lupu, care decide că e bun de mâncat.
Există mai multe feluri de canibalizare, de la a-i mânca viaţa cuiva, la a-l mânca, la propriu. De aceea, finalul poveştii este ambiguu: d-l Lupu le distruge (mănâncă) viaţa primilor doi iezi, cum a făcut şi cu tatăl lor, dar îl lasă încă în viaţă pe Micky, pentru că e prea crud/inocent, necomestibil, prea mic să-i înţeleagă ura rasistă, iar de căciulă nu are nevoie.