Cu toată diferența de vîrstă (ne separă trei decenii), Romulus Rusan mi-a spus, nu multă vreme după ce ne-am cunoscut în biroul său de deasupra tumultului din Piața Amzei, la mijlocul anilor ’90, nu-mi aduc bine aminte data, dar era cu siguranță pe la mijlocul nesfîrșitei și lipsitei de istorie guvernări Văcăroiu, cînd timpul parcă înghețase, „spune-mi, te rog, Romi“. M-am obișnuit cu greu, dar m-a corectat adesea, de-a lungul întîlnirii noastre. Eram împreună cu Constantin Ticu Dumitrescu, la debutul lungilor noastre întîlniri și discuții privind legea deconspirării Securității și cînd abia începuse, alături de Ana Blandiana, discuțiile cu Administrația Națională a Penitenciarelor pentru preluarea Penitenciarului Sighet și transformarea lui în ceea ce e astăzi – Memorialul Sighet, cel mai important templu al memoriei victimelor comunismului din România și, cu siguranță, printre primele muzee care au ca obiect istoria totalitarismului comunist din lume (ca dată a înființării, ca realizare și număr de vizitatori). Dragul de Romi! Aici, la Sighet, și-a zidit energia sa din ultimele două decenii și jumătate ale vieții.