De multe ori, chiar şi în justiţie se invocă tradiţia pentru a justifica un tip de căsătorie, numit de unii ca fiind tradiţională a romilor şi care, de multe ori, reprezintă un contrast puternic faţă de ceea ce căsătoria reprezintă în epoca noastră şi în societăţile occidentale. Modelul căsătoriei aranjate şi timpurii nu este inventat de către romi, ci este documentat cu mult înainte în aristrocraţie. Scopul este evident şi acceptat, respectiv păstrarea averii într-un grup anume şi, totodată, consolidarea sau dezvoltarea unor relaţii de putere. Cu alte cuvinte, te asiguri că în familie intră doar persoane cu un dosar bun şi care pot aduce beneficii politice, economice, de prestigiu etc. Astfel, pentru unele grupuri căsătoria este de fapt o politică de încuscrire, dictată de interese pragmatice, nu de sentimente, emoţii sau alte trăiri pe care tinerii le-ar putea simţi. Competiţia iubirii faţă de căsătorie[ii] e un fapt relativ recent. În spaţiul românesc, atât boierimea, cât şi ţăranii, din generaţiile anterioare nouă, practicau peţitul[iii]. Acum e o practică aproape dispărută, dar care ilustra tradiţia acestui tip de înţelegere, de contract politic de încuscrire între două familii. Nu ştiu dacă iubirea a învins sau dacă comunismul a destabilizat orânduirea practicată în diversele sate româneşti şi în această privinţă (prin urbanizare), dar este cert că tinerii care urmează să se căsătorească au o autonomie mai mare faţă de generaţiile anterioare.
