Acum, aflându-se în faţa unui ansamblu exclusiv simfonic, masiv dimensionat, a abordat uvertura operei „Cenuşăreasa” de Rossini (1816) sedus de sonorităţile ample, bogate şi „groase” ale orchestrei, iar redarea a preferat dezvoltările viguroase, transparenţei belcantiste. Aceasta nu înseamnă că tempoul nu a fost optim, crescendo-urile rossiniene nu s-au regăsit în toată construcţia lor tipică. Dirijorul a conferit partiturii o tentă apropiată de romantismul târziu al compozitorului, aşa cum a procedat, mult mai potrivit, în citirea renumitului „Stabat Mater” (1842), opus vocal-simfonic de adâncă tensiune şi sacralitate. Filonul epic şi dramaturgic a fost bine evidenţiat de Crescenzi, cu concursul instrumentiştilor, dar şi al Corului Filarmonicii George Enescu, pregătit admirabil de Iosif Ion Prunner, în nuanţări subtile. În cele 10 mişcări, şeful de orchestră a alternat expresiile „doloroso” ale discursului religios cu exacerbarea unor puteri dominatoare, înclinate către tragic. Totul a impresionat, iar intervenţiile solistice s-au arătat bine pliate concepţiei. Au cântat Lavinia Mamot (soprană cu expunere fluidă a frazelor muzicale şi ale cărei acute de Do natural au culminat în „„Inflammatus et accensus”), Antonela Bârnat (mezzosoprană cu glas cald, vibrant, incisiv şi derulare elegantă a desenului melodic în cavatina „Fac ut portem Christi mortem”), Cristian Bălăşescu (tenor cu discurs sonor moale, frumos legato şi fără probleme la atacul temutei supra-acute Re bemol din „Cujus animam”), Iustinian Zetea (bas care a abordat partitura cu interiorizare).
