La aproximativ 40 de kilometri de Iaşi, în satul Crucea, se deschid porţile ruginite ale unei lumi în care tradiţia roade pînă la măduvă inocenţa copilăriei. Aici, fetele care ajung la 17 ani şi nu au copil sau măcar un concubin stabil sînt considerate mărginaşele societăţii. În comunităţile de romi din capilarele Iaşului, sărăcia şi numărul minorelor care nasc este în continuă creştere. Iar celor conştienţi de gravitatea acestui fapt le sînt aruncate pietre în faţă şi scoşi ochii cu greşelile din trecut, de parcă cei în cauză încearcă să scape de un adevăr dureros care îi urmăreşte. Un bărbat cu căciulă pe cap îşi scoate burta la înaintare şi spune cu mîndrie că „fetele îşi găsesc jumătatea pe la 12 – 13 ani”. Şi totuşi, peste mîndria lui trece o umbră de îndoială şi îi dă dreptate unui bătrîn care spune că tinerele îşi ratează astfel viaţa. Nici un membru al unei familii tinere nu are serviciu, iar cîteva animale pe care le țin pe lîngă casă le ocupă întreaga zi. Iar pentru ca scenariul să fie complet, mai există şi reţinerile de comunicare dintre români şi romi.Din comuna Lungani poţi ajunge în satul Crucea cu maşina personală sau cu autobuzul şcolar. Însă de data asta adunătura de fiare galbene zace cu capota deschisă în faţa Liceului Tehnologic din Lungani. Un bărbat îmbrăcat în negru şi cu mîinile înnegrite de vasilină iese de sub maşină înjurînd de ciudă că automobilul pentru care uneori a pus bani la benzină din buzunarul lui nu refuză să dea semne vitale. Aşa că dr. Gina Janina Vornicu se oferă să mă ducă cu maşina ei în sat, căci ea trebuie să ajungă acolo pentru a-i vaccina pe micuţi. Îmi spune că multe dintre mămici nu reuşesc să le facă acte copiilor, iar unele dintre ele nu au buletine sau acestea sînt expirate. Totul din cauză cu sînt prea sărace ca să bată drumul pînă la Iaşi sau Paşcani. „Cele care se duc la şcoală au noroc de indemnizaţia de aproape 600 de lei, dar de obicei renunţă încă din clasa a VII-a sau a VIII-a”, mărturiseşte femeia roşcată şi cu tenul alb. În timp ce ne pregătim de drum, asistenta subţirică cu ochi albaştri înghesuie într-un rucsac toate cele de trebuinţă pentru vaccin. Se opreşte brusc şi priveşte pe geam la noroiul de pe drum. „Eu sînt dintr-un sat mai înstărit din Suceava şi cînd am venit şi am văzut ce e aici, am crezut că e capătul lumii”, spune aceasta lăsîndu-şi mîinile încet pe lîngă halatul alb.