Regina Maria a descris taberele de romi aşa cum nimeni nu a făcut-o până atunci: cu dragoste pentru migratorii care nu îşi găsesc loc niciunde, cu suflet de poet pentru copiii care cerşesc oricui, rostogolindu-se în praf. Regina Maria a povestit în cartea sa despre romi, pe care i-a cunoscut, cu care a vorbit şi pe care i-a urmărit cum îşi aşează taberele, cum pregătesc mâncăruri misterioase. Le-a descris portul şi traiul. „Nesfârşit mai pitoresce sunt taberele de ţigani. Acest neam ciudat îşi înfige corturile în tot felul de locuri. Pe cale vin, nu în trăsuri acoperite, cum îi vedem prin ţeri mai blânde, ci în cară stricat, trase de cai slabi, pe jumătate morţi de foame, uneori de catâri ori răbdători măgari cenuşii. Pe aceste care, în mijlocul unui amestec nedescriptibil de prăjini, de scoarţe, de acoperişuri de cort, de tigăi şi alte multe, întregi familii îşi află locul; mame şi copii, bunice şi moşnegi, băieţaşi şi tineri mai de vârstă“, scrie regina. Apoi, ea vorbeşte de traiul lor migrator: „Se opresc unde pot, uneori unde li se impune, căci multe locuri sunt oprite, şi nimeni nu doreşte să aibă pe pungaşii aceştia prea aproape de casă. Pentru mine aceste tabere au fost totdeauna un nesfârşit izvor de interes. Oricând am zărit de departe siluetele corturilor ţigăneşti, n-am lipsit să merg acolo, şi am cules impresii fără număr între aceşti străini vagabonzi. Adesea am aşteptat să se descarce carăle; cu mult zgomot şi multă gâlceavă, parii de cort sunt înfipţi în pământ, zdrenţe descolorate de tot felul sunt întinse asupra lor, fiecare familie ridicând acoperişul supt care va ocroti o clipă veşnica-i neodihnă“.
