Pentru o naţiune care se vrea civilizată, discriminarea, în general, este o ruşine, când însă discriminaţi sunt copiii, situaţia devine incalificabilă. De ani de zile se pompează bani europeni şi guvernamentali pentru incluziunea socială a romilor, pentru combaterea sărăciei şi a abandonului şcolar. Bani mulţi care pleacă aşa cum vin, fără să lase urme decât în situaţii excepţionale. Este incredibil că avem încă nevoie de ONG-uri care să vegheze la respectarea drepturilor omului în şcoli, că fără ele am asista complet pasiv la nedreptăţi devenite fireşti, aplicate unor copii numai pentru că sunt de etnie romă. Conceptul de segregare este, din nenorocire, cel puţin la fel de prezent ca-n vremea Apartheidului. Aproape nimic nu s-a schimbat dacă ţinem cont de faptul că încă ne învăţăm copiii că nu doar picturile se fac cu culori, ci şi stratificarea socială. Asta în timp ce stăm în gură cu corectitudinea politică. E trist că o organizaţie neguvernamentală precum Asociaţia Consultanţilor în Dezvoltare Comunitară, care se ocupă printre altele cu depistarea cazurilor de segregare în şcolile româneşti, are treabă. E bine însă că există, că-şi face treaba şi nu închide ochii. Din anul şcolar trecut una dintre unităţile de învăţământ monitorizate de acest ONG este Şcoala Gimnazială „Mihail Sadoveanu” din Fălticeni. Acolo există două clase a V-a. Într-una învaţă 27 de copii – toţi frumoşi, români, cu origini sănătoase, cum ar spune unii, într-o sală de clasă normală, situată la etajul I, cu lumină naturală, cu materiale didactice pe pereţi.
