Regina Maria a descris comunitățile de romi din România, de la început de secol XX, așa cum nimeni nu a făcut-o până atunci: cu dragoste pentru un neam rătăcitor, ”încunjurat de taină”.
În cartea ”Țara mea”, publicată în 1916, regina Maria a mărturisit că taberele de romi ”au fost totdeauna un nesfârșit izvor de interes”. Soția regelui Ferdinand I a povestit că a mers de mai multe ori în acesta tabere și a urmărit fascinată modul de viață al acestor nomazi. Redăm mai jos fragmentul din cartea reginei Maria în care sunt descrise comunitățile de romi:
Nesfârșit mai pitoresce sunt taberele de țigani. Acest neam ciudat își înfige corturile în tot felul de locuri. Pe câmpii întinse întrebuințate ca pășune; pe malul râurilor, adesea pe ostroave în mijlocul albiei apelor sau în margenea pădurilor. Pe cale vin, nu în trăsuri acoperite, cum îi vedem în țeri mai blânde, ci în cară stricate, trase de cai slabi, pe jumătate morți de foame, uneori de catâri ori de răbdători măgari cenușii.
Pe aceste care, în mijlocul unui amestec nedescriptibil de prăjini, de scoarțe, de acoperișuri de cort, de oale, de tigăi și de alte multe, întregi familii își află locul; mame și copii, bunice și moșnegi, băiețași și tineri mai de vârstă, fără să li pese de nenorocitele dobitoace care mai că-și dau sufletul de atâta povară.
Se opresc unde pot, uneori unde li se impune, căci multe locuri sunt oprite, și nimeni nu dorește să aibă pe pungașii aceștia prea aproape de casă.