„Ai un frate, Viorel?” m-a întrebat unul dintre profesorii care ne asista la examenul de admitere in liceu. „Da” zic eu mândru şi oarecum bucuros că poate-mi fac rost de vreo „pilă”. „Bun băiat, însă tare-n gură” zise profu’ înfingându-şi privirea-n mine. Am lucrat trei ore cu el stând numai în spatele meu. Îi simţeam bătăile inimii şi mirosul de alcool emanat îmi dădea dureri de cap.M-am dus acasă şi m-am luat de frate-miu pentru că nu am putut să ”mă mişc” în sală. „Ce dracu ai făcut, băi, şi pe-acolo?” zic eu răstit către el, povestindu-i schimbul de replici avut in sala de examen. „Era unul puţin chelios, roşu la faţă şi mirosea a ţuică?”, mă întreabă frate-miu. „Îhi”, zic eu miorlăit. „E dobitocul ăla după care am aruncat cu rândele în atelier şi pe care l-am fugărit prin şcoală”. Ştiam faza, aşa că m-am calmat. Profu ăla era un maistru cu care frate-miu făcea tehnologie, sau ceva de genul. Cert este că de fiecare dată când îl vedea din „cioară” şi „ţigane” nu îl scotea, însoţind aceste apelative cu nişte onomatopee specifice păsării mai sus menţionate. Într-o zi l-au apucat pe ăsta spumele şi sătul de jignirile ce-i erau adresate, a început să arunce cu a prins în mână după prof. Cum erau în atelierul de tâmplărie, nu avea cu ce să arunce decât cu rândele, pile şi alte chestiuni de genul ăsta. Nu l-a nimerit şi nici nu l-a prins chiar dacă Viorel l-a cam fugărit prin curtea şcolii. După acest eveniment, mama a fost chemată la şcoală, frate-miu şi-a mâncat papara şi profu nu a păţit nimic. Mama a făcut iureş spunând că ai ei copii „nu au ţigănit la uşa nimănui” şi că va face plângere. Nu a făcut-o. Ameninţarea, însă, a funcţionat pentru că din acea zi frate-miu nu a mai fost jignit.
„Ai un frate, Viorel?” m-a întrebat unul dintre profesorii care ne asista la examenul de admitere in liceu. „Da” zic eu mândru şi oarecum bucuros că poate-mi fac rost de vreo „pilă”. „Bun băiat, însă tare-n gură” zise profu’ înfingându-şi privirea-n mine. Am lucrat trei ore cu el stând numai în spatele meu. Îi simţeam bătăile inimii şi mirosul de alcool emanat îmi dădea dureri de cap.M-am dus acasă şi m-am luat de frate-miu pentru că nu am putut să ”mă mişc” în sală. „Ce dracu ai făcut, băi, şi pe-acolo?” zic eu răstit către el, povestindu-i schimbul de replici avut in sala de examen. „Era unul puţin chelios, roşu la faţă şi mirosea a ţuică?”, mă întreabă frate-miu. „Îhi”, zic eu miorlăit. „E dobitocul ăla după care am aruncat cu rândele în atelier şi pe care l-am fugărit prin şcoală”. Ştiam faza, aşa că m-am calmat. Profu ăla era un maistru cu care frate-miu făcea tehnologie, sau ceva de genul. Cert este că de fiecare dată când îl vedea din „cioară” şi „ţigane” nu îl scotea, însoţind aceste apelative cu nişte onomatopee specifice păsării mai sus menţionate. Într-o zi l-au apucat pe ăsta spumele şi sătul de jignirile ce-i erau adresate, a început să arunce cu a prins în mână după prof. Cum erau în atelierul de tâmplărie, nu avea cu ce să arunce decât cu rândele, pile şi alte chestiuni de genul ăsta. Nu l-a nimerit şi nici nu l-a prins chiar dacă Viorel l-a cam fugărit prin curtea şcolii. După acest eveniment, mama a fost chemată la şcoală, frate-miu şi-a mâncat papara şi profu nu a păţit nimic. Mama a făcut iureş spunând că ai ei copii „nu au ţigănit la uşa nimănui” şi că va face plângere. Nu a făcut-o. Ameninţarea, însă, a funcţionat pentru că din acea zi frate-miu nu a mai fost jignit.