Am spus asta cam trist. Mi-a explicat cum a ascuns de toată lumea că e rom în ultimii zece ani. M-a invitat la el acasă, dar m-a rugat să nu aduc vorba despre romi, căci nici soţia lui nu ştie. Aveau împreună doi copii. O ştiam pe nevasta-sa. Şi ea îmi fusese colegă. Primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns la ei acasă a fost să o întreb dacă ştie că Petre e ţigan. Petre s-a strîmbat şi ea a rîs.
– Sigur că ştiu că e ţigan, că doar i-am văzut părinţii.
Am vorbit toată seara despre cît de complicat era pentru el să pretindă că familia lui nu prea există şi pentru ea să încerce să îi protejeze fricile. I-am acuzat pe amîndoi de ipocrizie. Habar n-am dacă au aflat vreodată copiii lor că sînt dintr-o familie mixtă. Dar mă cam îndoiesc.
Pe la mijlocul anilor ’90 am fost managerul unei firme din Craiova. Încet-încet s-a aflat în interiorul companiei ca sînt rom. Reacţia a fost haioasă: o bună parte a angajaţilor preferau să nege că sînt rom şi spuneau că sînt parţial grec, pentru a justifica culoarea un pic prea închisă pentru stereotipul olteanului verde. Şi acum, unele dintre persoanele apropiate mie preferă să îmi cam ţin gura cînd vine vorba de apartenenţa mea etnică.
Şi invers sînt probleme. Sînt destui activişti romi care îmi reproșează că sînt prea mainstream şi că nu îmi folosesc îndeajuns de mult succesul pentru a promova problemele pe care ei le cred cele mai importante. De cele mai multe ori, priorităţile pe care ei şi-ar dori să le sprijin se bat cap în cap.
De foarte multă vreme, romii sînt prezentaţi în extreme. Asta nu ajută la nimic. Copiii din ghetou, cei cu care îmi petrec mai toate week-end-urile, sînt cei mai mulţi din familii mixte. Sînt priviţi ca romi, dar dacă ar putea, ar vrea să nu fie. Cel mai mult şi-ar dori să fie copii şi atît.