Shadow

Atunci cînd dragonii din Ferentari scuipă foc

– despre corectitudinea politică –
Îmi amintesc aproape obsesiv o scenă din copilărie, din cei aproape 12 ani pe care mi i-am petrecut în comunism – eu și părinții mei mergînd pe stradă, călătorind duminica cu troleibuzele ticsite care veneau o dată la o oră spre Parcul Herăstrău sau în oricare alte ipostaze pașnice din spațiul public, care nu reprezentau aparent o amenințare pentru mica noastră familie, taică-miu înjurînd regimul sau pe Ceaușescu printre dinți, plecînd de la mici detalii din jur, iar maică-mea, speriată, trăgîndu-l de mînecă: „Taci, Antoane, că te leagă!“. Cred că e o situație prin care au trecut mulți din generația mea, copii pe atunci, și care într-un fel sau altul i-a marcat. Mama mi-a spus la un moment dat, în 1990, cînd publicase primul ei articol în Dreptatea, fără mari pretenții de jurnalism profesionist, cum era pe atunci, cînd orice cetățean își putea da cu părerea: „Ceea ce ați cîștigat voi, generația voastră, este în primul rînd libertatea de exprimare, libertatea de opinie pe care noi nu am avut-o zeci de ani…“. Cred că asta m-a determinat să scriu, să mă exprim și am găsit la Dilema veche un spațiu mai mult decît decent, unde nu mi s-a cenzurat niciodată un rînd, chiar dacă colegii mei de redacție aveau alte opinii.
Însă, în ultimii ani, simt că această libertate de opinie ar putea să-mi fie cumva îngrădită, dar nu într-un mod direct – scriu în continuare așa cum vreau și ce vreau, însă într-un mod parșiv și indirect care îmi amintește într-un mod absurd tot de comunism, pentru că alte repere de îngrădire sau de excludere din „ceea ce trebuie să fie, pentru că spunem noi“ nu am. Iar această îngrădire o identific cu modul intolerant și abuziv în care corectitudinea politică începe să se manifeste și la noi. Nu știu mai nimic despre corectitudinea politică (nu este domeniul meu), s-au scris tomuri despre ea, în ultimele decenii, în principiu mi se pare o idee pozitivă, ca multe altele (multe idei aparent pozitive s-au transformat în dezastre, nu-i așa?), îi admir pe oamenii care luptă pentru „cauză“, adică accept și forma de activism, însă nu atîta timp cît cei care sînt cu un pas în afara „cauzei“, care au abordări diferite, devin niște dușmani și trebuie puși la zid.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *