
Ideea documentarului s-a născut la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale din Cluj-Napoca, acolo unde lucrează Iulia Hossu, şi rezultatul e un film care-ţi face gândurile ghem: nu poţi înţelege ce fel de conexiuni neuronale bolnave au putut lua asemenea decizii capitale şi mai ales cum pot intra mase atât de mari de oameni în tăvălugul dezastrului, fără ca semenii lor mai norocoşi, să-l mai poată opri. Interviurile cu supravieţuitorii ororilor din Transnistria îţi lasă o răceală de crivăţ în oase. Sunt romi bătrâni, care-şi spun poveştile copilăriei şi tinereţii violate. Relatările localnicilor care au încercat să-i ajute, pe care realizatorii documentarului i-au căutat şi i-au filmat la ei acasă, îţi mai îndulcesc gustul metalic, de gloanţe care au ucis şi răngi care au sfărâmat oase, pe care ţi-l lasă privirile încărcate de moarte ale deportaţilor.
Filmul alternează poveştile celor din urmă cu imagini din locurile unde au suferit, locuri care, la prima vedere, par complet golite de greutatea disperării şi a gropilor comune. Însă vocea bătrânilor schimbă textura imaginii şi locurile îşi reîncarcă amintirile, odată cu vorbele. Se reaşează pietrele, şinele de tren, apa Bugului, văile verzi ale Transnistriei şi drumurile pe care nu mai vezi cadavrele, dar le ghiceşti contururile rigide, aglomerate, contorsionate. Şi le mai desluşeşti o dată în ochii albiţi de amintiri teribile ai romilor. Le vezi clar în frica aceea care nu se mai vindecă niciodată.