Shadow

Valea Plângerii, un emoţionant documentar despre deportările romilor din timpul lui Antonescu, difuzat la Ştiinţe Politice

În total, 24.686 de persoane. Populaţia romă de la acea oră, din România, se găsea undeva în jurul cifrei de 300.000 (262.501 la recensământul din 1930). Tonul fusese dat de politica nazistă de exterminare, peste care s-a suprapus zelul mareşalului, care a recunoscut, la procesul din 1946, că decizia deportării romilor i-a aparţinut. Peste jumătate dintre ei nu s-au mai întors niciodată din Transnistria. Moartea lor face parte din istorie, dar în câte feluri groaznice au fost chinuiţi, umiliţi şi ucişi e povestea pe firul căreia au mers Iulia Hossu, Mihai Andrei Leaha şi Andrei Crişan, în documentarul  a cărui premieră a avut loc la Astra Film Festival 2013.
 
Ideea documentarului s-a născut la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale din Cluj-Napoca, acolo unde lucrează Iulia Hossu, şi rezultatul e un film care-ţi face gândurile ghem: nu poţi înţelege ce fel de conexiuni neuronale bolnave au putut lua asemenea decizii capitale şi mai ales cum pot intra mase atât de mari de oameni în tăvălugul dezastrului, fără ca semenii lor mai norocoşi, să-l mai poată opri. Interviurile cu supravieţuitorii ororilor din Transnistria îţi lasă o răceală de crivăţ în oase. Sunt romi bătrâni, care-şi spun poveştile copilăriei şi tinereţii violate. Relatările localnicilor care au încercat să-i ajute, pe care realizatorii documentarului i-au căutat şi i-au filmat la ei acasă, îţi mai îndulcesc gustul metalic, de gloanţe care au ucis şi răngi care au sfărâmat oase, pe care ţi-l lasă privirile încărcate de moarte ale deportaţilor.
 
Filmul alternează poveştile celor din urmă cu imagini din locurile unde au suferit, locuri care, la prima vedere, par complet golite de greutatea disperării şi a gropilor comune. Însă vocea bătrânilor schimbă textura imaginii şi locurile îşi reîncarcă amintirile, odată cu vorbele. Se reaşează pietrele, şinele de tren, apa Bugului, văile verzi ale Transnistriei şi drumurile pe care nu mai vezi cadavrele, dar le ghiceşti contururile rigide, aglomerate, contorsionate. Şi le mai desluşeşti o dată în ochii albiţi de amintiri teribile ai romilor. Le vezi clar în frica aceea care nu se mai vindecă niciodată.

Leave a Reply

Your email address will not be published.