Joi, la 11.45, elevii de clasele V–VIII ai Şcolii Gimnaziale Negoi coboară pe rând dintr-un microbuz local galben şi calcă încolonaţi şi tăcuţi pe iarba umedă, pentru a ajunge la pavaj. Picăturile mici şi rare de ploaie de martie li se scurg pe obraji, iar unii dintre ei strâng ochii. Câţiva dintr–a VII-a se gândesc la testul de matematică pe care îl dau astăzi.În comuna Negoi din judeţul Dolj, mulţi părinţi nu îşi încurajează copiii să termine nici măcar clasa a VIII-a, cu atât mai puţin să meargă la liceu – cel mai apropiat e la Băileşti, la 18 km distanţă. Transportul costă, iar unele familii nu au bani nici măcar de caiete. Pentru că nu îşi găsesc locuri de muncă în comuna natală, părinţii muncesc cu ziua pe la ferme din zonă, în Dăbuleni sau Bechet. La începutul primăverii, adulţii merg la plantat, iar în mai sau iunie pleacă în străinătate, unde îi iau şi pe copii, în caz că nu au rude cu care să îi lase acasă.
Anul trecut, la şcoala din Negoi erau înregistraţi 244 de elevi, majoritatea de etnie romă. Dacă rămân acasă în grija bunicilor, băieţii din comunitatea romă reuşesc să termine gimnaziul, însă pentru fete e mai greu. De mână cu elevele de 13 şi 14 ani se zăresc adesea bunicii care le însoţesc pe drumul spre şcoală, de frică să nu le fure vreun băiat sau să nu fugă ele cu cineva.Marcel Cîmpeanu, profesor de limba romani şi preşedintele Grupului de Iniţiativă, rămânea cu elevii cei mici o oră jumate sau două pe zi, miercuri, joi şi vineri, iar cu cei mari lucra Floriana Buţă, profesoara de matematică. De obicei, făceau teme, dar şi alte exerciţii. Copiii primeau mâncare caldă în aceste trei zile, pe la 12.00, ca să se întâlnească cei mari, care învaţă după amiaza, cu cei mici, care termină orele la prânz. Mâncau în sala de calculatoare, din caserole cu piure de cartofi cu carne şi castraveţi muraţi sau chifteluţe cu orez. Primeau şi desert, fructe sau prăjituri.