Heirup! Heirup!”. Sania se invarte in cerc pe zapada topita, amestecata cu apa ce curge in siroaie reci la cismeaua din fundul curtii. Pe ea stau doi copii – unul de cativa ani tine strans in brate un prunc ce sarbatoreste acum prima iarna. Picioarele ii atarna desculte pe marginea saniei, dar ochii ii rad in timp ce apa tasneste de sub talpile de fier alunecande. Maica-sa e ascunsa in spatele unei perdele de paturi, cearsafuri si haine, cu picioarele ude si mainile inghetate. Acolo, in mijlocul strazii, spala haine de cand se stie.n casa in care locuieste ea mai stau, cu acte in regula, aproape 100 de oameni, toti inruditi. Frati si surori, nepoti, bunici, parinti si matusi, cu totii impart o cladire ce s-a transformat, in ultimii 40 de ani, intr-un cartier minuscul, cu zeci de intrari si iesiri, cu ferestre cat palma, in care numarul paturilor il depaseste pe cel al usilor. In camarute de doar cativa metri patrati dorm, in fiecare noapte, cate zece suflete, pe canapele incropite si podele ce se transforma, dupa ce se intuneca afara, in divane ad-hoc. Femeia se sterge pe fusta, isi sufla in pumnii vineti si-si ridica din pamant ochii verzi, atat de frumosi. „Mai bine mergeti in spate, acolo e bulibasa”.