Aproape toţi, suntem credincioşi şi cu predilecţie, ortodocşi, asta este ce-a lăsat Dumnezeu, aici, în spaţiul carpato-dunărean şi e foarte bine aşa, zic eu. Suntem totuşi un popor laic şi avem momente de luciditate (care, istoric, uneori, ne-a salvat) dar şi rătăciri ce ne costă la fel de istoric. Zăbovim uneori, prea mult în detalii inutile, care ne fac neputincioşi în lucruri simple şi uşor de desluşit, adică ne complicăm şi ne afundăm în hăţişuri de noi înşine inventate. Nu ne plac lucrurile clare şi desluşite şi ne imaginăm că dacă n-avem răspunsuri la orice, n-are rost să mai punem intrabări şi luăm, de-a gata tot ce ne bagă ‘’unii’’, cu forţa în cap.
Eu sunt un creştin ortodox, practicant, am preoţi în familie, bunicii şi străbunicii mei, din partea mamei, au fost ctitori de biserici. De la 5 ani, eram dus, duminică de duminică, la slujba de la biserica din cartier şi am învăţat să mă rog şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu, lucru pe care îl fac şi acum, cu aceeaşi pioşenie. Am crescut, am învăţat, am citit şi am fost curios să aprofundez lucrurile, să mă lămuresc dacă sunt pe drumul cel bun, cel Dumnezeesc. La 16-17 ani, parcursesem deja, vechiul şi noul testament. Le-am reluat apoi, după câţiva ani şi am ajuns, după un timp, la o concluzie pe care o pot argument, oricând, ca fiind o opinie autorizată şi anume: una este credinţa şi altceva este religia.