Bianca este o fetiţă frumoasă, de doar opt ani. Merge la şcoală, chiar dacă îşi face temele pe o masă improvizată, în bordeiul în care locuieşte cu familia ei. Are două surori mai mici, blonde şi ele. Le-am întâlnit pe câmpul de lângă căsuţa lor, duceau cu greu sticle de cinci litri cu apă de la un bloc din apropiere. Acasă nu au apă şi în fiecare zi se duc să ia de prin vecini. Chiar dacă zâmbesc şi au ochii plini de speranţă, fetiţele duc o viaţă plină de neajunsuri.
Pentru ele, acasă este o cameră făcută din plăci de lemn şi carton, fără apă şi fără curent electric. Nu au smartphone, nu au tabletă, nu au nici măcar televizor, dar nici nu-i duc lipsă, pentru că nu ştiu cum este să ai. Se joacă afară cât e ziua de mare, pe câmpul plin de gunoaie din faţa bordeiului. Este copilăria şi viaţa pe care au ales-o pentru ele părinţii lor, atunci când au venit pe câmpul de la capătul străzii Munţii Tatra din Constanţa. Căci, da, micuţele locuiesc la doi paşi de civilizaţie, într-unul din cele mai mari municipii din România.
