M-am gândit mult dacă are rost să scriu textul ăsta, pentru că oricum nu va schimba nimic. S-a scris atât de mult deja pe tema refugiaților, încât, inevitabil, nu voi putea fi originală, nu voi putea scrie ceva ce nimeni n-a mai auzit/citit/vorbit în ultima vreme. Problema e că mă mănâncă degetele și simt nevoia să înșir câteva lucruri care mă preocupă.
Nu înțeleg deloc cum s-a ajuns la situația aceasta în care societatea românească este atât de clar împărțită în două: pro sau contra refugiați! Nu există cale de mijloc, nu știu pe nimeni care să se abțină de la a-și da cu părerea pe această temă, care să recunoască un lucru simplu: nu știu cum stă treaba, nu știu de fapt care sunt cauzele și nici ce soluții există! Nu, toți avem o opinie pe care o susținem sus și tare, ca și când am deține adevărul absolut.
Sincer, nu mi-am imaginat niciodată că foarte mulți români sunt atât de xenofobi, rasiști, intoleranți, egoiști și „ospitalieri”, cum ne dezvăluie momentul actual. Nu acuz pe nimeni, nu am dreptul să judec și încerc să nu fac asta. Majoritatea celor cu care vorbesc sau a celor pe care-i citesc s-au transformat în oameni care urăsc, care vor să moară și capra vecinului, să plece toți imigranții ăștia teroriști (actuali sau în devenire) la casele lor, în țara lor, oriunde, treaba lor, numai să nu ne deranjeze pe noi și pe europeni. Am uitat de episodul „cerșetorilor” români, al discriminării, povestea romilor plecați în străinătate,