În 9 iunie 1848 revoluţionarii munteni şi olteni au lansat Proclamaţia de la Islaz. Acest document urmărea modernizarea principatului. Printre cele mai importante prevederi erau cele referitoare la drepturile omului. Astfel, revoluţionarii doreau eliberarea robilor ţigani, adică desfiinţarea sclaviei pentru romii care erau proprietatea unor boieri, mănăstiri sau a statului.
De asemenea, evreii primeau drepturi egale cu creştinii, iar ţăranii clăcaşi erau eliberaţi din ultimele legături de dependenţă faţă de foştii străpâni feudali ai pământului.
Un alt principiu important al Proclamaţiei de la Islaz era sporirea autonomiei principatului aflat sub protectorat rusesc şi suzeranitate otomană. Aceste lucru însemna că nicio decizie importantă care îi privea pe români nu putea fi luată fără acordul Porţii Otomane şi curţii imperiale ţariste.
Domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea liderilor revoluţiei, a ajuns să accepte Proclamaţia de la Islaz, ceea ce a stârnit furia otomanilor şi a ruşilor. Domnitorul a abdicat, iar vreme de trei luni Valahia a fost condusă de un guvern revoluţionar din rândul căruia făceau parte personalităţi precum Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetii şi I.C. Brătianu.