Astăzi despre rromii gabori: se deplasează cu căruţe trase de cai, cu coviltire, lăsându-şi casele închise, bătute în scânduri la geamuri şi uşi.
Nici bătrânii satelor nu ştiu când s-au aşezat Gaborii la marginea acestora. Cei mai mulţi dintre Gabori sunt şi astăzi nomazi. Se deplasează cu căruţe trase de cai, cu coviltire, lăsându-şi casele închise, bătute în scânduri la geamuri şi uşi. Înainte de 1989, aici în sat se cunoşteau două comunităţi de rromi: 1. Căldărari nomazi – cei bogaţi şi cu stare bună; 2. Văiugari, muncitori zilieri şi de ocazie – partea săracă a rromilor. În sat s-au aşezat doar prelucrătorii de metale, căldărarii şi fierarii, prelucrătorii de materiale neferoase.
După revoluţie, aceştia au trecut la comerţ ambulant. Din păcate, într-un sat unde sunt 20 de familii care ar putea trăi ca fraţii, astăzi sunt diferende materiale, în loc să fie muncă cu înţelegere ca să poată desfiinţa sărăcia din familiile Gaborilor, cu contribuţia fiecărei familii. Gaborii, sărăcia din familiile fraţilor Explicaţia este că neamurile aşezate nu se ştie când, s-au despărţit atunci când o familie, pentru a construi case mari, a luat împrumuturi importante, lăsându-şi garanţie pocalurile moştenite din strămoşi. Confruntându-se cu probleme financiare, neputând restitui banii, au pierdut pocalurile şi au sărăcit de tot, au rămas pentru întotdeauna familiile sărace ale satului. Neamurile din sat, şi în general Gaborii care au apartenenţa sangvină-viţă- spiţă la neamul ţigănesc şi vorbitorii de limbă, spun că acesta este Blestemul Pocalului care a ajuns pe mâinile străine ale altui neam. Înstrăinarea pocalului moştenit aduce nenorocire şi sărăcie care rămân pe veci şi nu se iartă. Multe din familiile tinere şi câţiva bătrâni s-au strămutat în apropierea Braşovului şi în apropierea Timişoarei.
O nouă migraţiune forţată, într-un mediu unde ei îşi găsesc de lucru şi pot trăi cu familiile lor. Familiile sărace, muncitorii zilieri, trăiesc din ajutoare şi abia îşi pot întreţine familia numeroasă. Mulţi au copii destul de educaţi, dar nu îşi găsesc de lucru, unii din motive de discriminare, alţii pentru că nu au suficientă pregătire pentru îndeplinirea cerinţelor. Din familiile sărace, cei mai mulţi au devenit muncitori iar alţii se ocupă cu comerţul ambulant (cupeţii). Dar sunt destui şi cei care adună materiale reciclabile, refolosibile: sticle goale (la această activitate contribuie şi femeile, spălându-le) şi fier vechi şi se deplasează prin comunele din apropiere pentru repararea vaselor. Cei care se ocupă de comerţ ambulant merg în fiecare săptămână în Turcia şi se aprovizionează de la bazare, de unde aduc covoare, haine, blugi şi altele şi apoi merg prin sate să le vândă sătenilor, care de multe ori comandă din vreme ce doresc să li se aducă. Sunt comercianţi foarte isteţi care îşi pot vinde marfa cu un mic venit peste cheltuieli efectuate. Casele se diferenţiază între ele în funcţie de situaţia materială a familiilor. Casele celor mai cu stare nu se deosebesc cu nimic de casele maghiarilor, alături de care convieţuiesc. Despre multe case ale rromilor se poate spune că sunt frumoase chiar 46 47 cele mai frumoase din sat. Multe familii îşi cumpără case doar pentru a-şi asigura banii, dar ei pleacă pe drumuri, luând cu ei toată familia, ca să-şi poată vinde marfa. Acum nu locuiesc numai la marginea satelor, ci printre ceilalţi locuitori. Nici o familie, nici cei bogaţi nici cei săraci, nu se amestecă însă cu comunitatea cu care convieţuiesc (maghiari). Iar obiceiurile şi le păstrează intacte, aşa cum le cunosc bătrânii din strămoşi. Chiar în satul vecin la Crăciuneşti este un cimitir unde îşi aduc şi ei de multe ori morţii. Nu se căsătoresc în alt neam. Căsătoriile se fac cu înţelegere, băiatul aduce Pocalul moştenit şi alte valori materiale dacă are, acest lucru hotărând nivelul de bani care trebuie să îl aducă fata, adică zestrea. Bulibaşa din Budiu Mic – Burcea Pipi- Rupi este şeful a mai multe familii tinere şi el supraveghează cu atenţie respectarea şi îndeplinirea legilor familiale şi a legilor strămoşeşti.