Uneori mi-e frică să scriu. Scrisul devine frică pentru că încă nu pot scăpa de fricile construite în timpul colonizării minții mele. În lumea asta, sunt văzut/ă ca un corp uman care nu are cunoaștere și conștiință, ca un trup nelalocul lui. Știu că dacă scriu, fiecare cuvânt pe care aleg să-l spun va fi examinat și poate chiar nevalidat. Și atunci, de ce scriu? Pentru că vin dintr-o istorie în care ni s-a impus tăcerea, nu ni s-a dat voie să vorbim, ni s-a interzis limba, ni s-a impus să vorbim altă limbă, și nu am avut libertatea cuvântului. Scriu din obligația de a mă regăsi pe mine însumi. Când scriu nu sunt celălalt (colonizatul), ci eu însumi, nu sunt un obiect, ci un subiect. Devin cel care descrie, nu cel care este descris. Devin un autor și o autoritate în propria mea istorie. Intru în opoziție cu tot ceea ce proiectul colonialist mă oblig sa sriu mereu in ziarul meu Vocea Romilor si chiar iubesc scrisu