Iniţierea sexuală pentru viitoarele mirese era făcută în general de mame, dar, uneori, tinerele primeau sfaturi şi de la naşe ori soacre. Foarte important era însă ca tânăra să fie virgină în noaptea nunţii, puritatea miresei constituind o garanţie pentru trăinicia căsătoriei.Potrivit mentalităţii tradiţionale, puritatea miresei constituia o garanţie pentru trăinicia căsătoriei ce se înfăptuia. Dacă acest deziderat nu se îndeplinea, în mod inevitabil relaţii măritale ale celor doi erau compromise încă de la început. Virginitatea fetelor aflate în pragul căsătoriei asigura cele mai bune auspicii cuplurilor ce se constituiau, efectul pozitiv resimţindu-se însă pe un plan mult mai larg”, spune etnologul ieşean Ion H. Ciubotaru. Sancţionată dacă nu era virgină Mireasa era aspru sancţionată dacă în noaptea nunţii nu fusese fecioară, iar tratamentul la care era supusă era unul umilitor. Tânăra vinovată era aşezată pe o grapă, unealta agricolă cu care se fărâmiţează brazdele, şi trimisă acasă la părinţi. Etnograful severinean Vasile Şişu consideră că acest obicei nu se întâlneşte însă pe întreg teritoriul României: „Eu rămân la părerea că au fost insule izolate în ţară, nu se poate stabili cu exactitate o zonă, se consemnează astfel de cazuri şi în Moldova şi în Muntenia şi în Ardeal, probabil în satele mult tradiţionale pentru că plimbarea aceasta cu grapa este o umilinţă greu de îndurat. Probabil că urma răzbunarea familiei jignite, a fetei”. Acasă la părinţi pe o grapă cu mărăcini Şi Ion H. Ciubotaru povesteşte modul aspru cu care era pedepsită mireasa „greşită” în satul Mozăceni din judeţul Argeş: „Aici, tânăra vinovată era aşezată pe o grapă de mărăcini, la care se înhămau doi cai iuţi, pentru a o duce cât mai repede înapoi la părinţi. Şi într-un caz şi în celălalt, disconfortul fizic pe care îl avea de suportat mireasa era nesemnificativ în raport cu traumele de natură morală, ce urma să se resimtă vreme îndelungată”. Vasile Şişu vorbeşte şi despre obiceiul părinţilor fetei vinovate, care pentru a salva căsnicia veneau la casa mireului cu un supliment de zestre şi în felul acesta cei doi miri îşi continua viaţa alături. Evident că această înţelegere era una secretă şi din acest motiv există puţine consemnări în acest sens. În satul tradiţional, divorţul era practic necunoscut. „Şi la Mehedinţi, ca peste tot în România, nunţa la ţară este o complexă manifestare etno-folclorică, la care participă aproape întreaga colectivitate rurală. Căsătoriile exogame şi familia patrilocală – patriliniară presupun ca mirele să fie puţin mai în vârstă ca mireasa, care trebuie să-i poarte numele, ca şi urmaşii, noua familie trebuind să locuiască, pe cât posibil, la casa mirelui. Mireasa nu are voie să se mărite înaintea unei surori mai mari, iar dacă mirele va locui la ea, atunci este denumit «ginere de casă»”, spune etnologul severinean Isidor Chicet, în lucrarea sa, „Nunta în Mehedinţi”. În horă cu cămaşa miresei Mai există consemnări că a doua zi, mai spune etnologul severinean Vasile Şişu, soacra mare juca în horă cămaşa miresei cu petele de sânge provenite de la dezvirginare. Şi în Oltenia se regăsesc aceste practici. La Mehedinţi, culoarea sângelui (roşu), ca şi culoarea care prefigurează dezvirginarea miresei era culoarea iniţială a sovonului (un brâu roşu, de mire). „Cu toate că împodobirea şi dezvelirea miresei de către naşă este considerată o iniţiere, probabil că iniţierea sexuală este făcută de naşă verbal, prin discuţii. La miezul nopţii de nuntă, mirii se culcă împreună şi fac dragoste. Luni dimineaţă soacra mare controlează cămaşa de noapte a miresei. Dacă mireasa a fost fecioară, se flutură în horă o basma sau o batistă roşie; în caz contrar, soacra mică e trasă pe grapă, prin sat sau mireasa e dusă pe grapă, înapoi, la casa părinţilor”, mai spune Isidor Chicet.,