Vineri intră pe ecrane „Ţara moartă“, producţia semnată de Radu Jude. Regizorul, care de la „Aferim“ filmează cu predilecţie teme legate de istorie, a răspuns întrebărilor Cotidianul despre pelicula pe care o lansează acum.
Este vorba despre un eseu cinematografic în care pune în paralel trei discursuri (cel al jurnalului lui Emil Dorian, care consemnează schimbările de legislaţie şi explozia de manifestări antisemite în relativa indiferenţă generală din România anilor ’30-’40, cel triumfalist al naţionaliştilor şi al oficialităţilor româneşti, ca şi imaginile lui Costică Acsinte ce trec de la clişeele nostalgice la cele în care armele se insinuează ca recuzită) din 1937 până la deziluzia „reconstruirii şi reeducării“ din 1946.
− De la „Aferim“, filmele tale trezesc reacţii uneori virulente. De ce crezi că lucrul acesta a fost mult mai vag după „Cea mai fericită fată din lume“ sau „Toată lumea din familia noastră“, pentru că nici acolo nu erai mai indulgent cu pulsiunile individului şi presiunea socială care se insinuează în interacţiunile de zi cu zi?
– Nu ştiu, nu m-am gândit Nici nu ştiu la ce reacţii vă referiţi. Poate e vorba despre ataşamentul pe care mulţi dintre compatrioţii noştri îl au faţă de o imagine idealizată a istoriei. O formă de naţionalism, de fapt. Mie mi se pare ridicolă. Cred că responsabilitatea este strict individuală, deci nu văd niciun motiv pentru care să nu putem privi critic faptele celor din trecut.
− Unde se termină nostalgia (dacă are vreun loc) şi unde ar începe procesul de conştiinţă pentru tine?
– Dacă nostalgia are vreo valoare în viaţa personală a unui om (şi eu cred că are, spun asta şi pentru că sunt o fire nostalgică, poate), nu ştiu dacă ea are una şi atunci când ne raportăm la trecutul colectiv, la trecutul îndepărtat, cel pe care nu l-am trăit. Mi se par lipsite de sens afirmaţii de tipul: „Ce mi-ar fi plăcut să trăiesc în secolul XIX“ etc.
Cred că trecutul trebuie cercetat critic şi pus în relaţie cu prezentul, fără nostalgie. Sau poate şi cu nostalgie, de fapt, cine ştie. Uneori, şi eu mă gândesc că mi-ar fi plăcut să îl cunosc pe Cehov, de exemplu…
− Care au fost momentele cel mai dificil de gestionat în stabilirea acelor tensiuni care se creează între jurnal şi propagandă, între clişee (în sensul de imagini şi expresii formale) şi dramatismul multor secvenţe?
– Nu ştiu cât am reuşit să-i fac pe spectatori să vadă filmul aşa cum l-am gândit, adică să nu pună în legătură directă fotografiile de pe ecran cu coloana sonoră, ceea ce ar putea crea ideea unei „responsabilităţi colective“.