În anul 1942, guvernul Ion Antonescu a decis deportarea a aproximativ 25.000 de romi în Transnistria. Mai mult de jumătate dintre cei evacuaţi în anii 1942 şi 1943 erau copii, potrivit istoricilor. Aproape jumătate dintre cei deportaţi au murit în Transnistria între 1942 – 1944, susţin unii cercetători, iar puţini dinre ei au reuşit să se întoarcă în oraşele din care au fost alungaţi. Foamea, frigul, epidemiile şi lipsa mijloacelor materiale de supravieţuire le-au pecetluit soarta. Autorităţile au încercat să explice luarea de pe străzi a romilor invocând motive care ţineau de siguranţa comunităţilor. O astfel de dare de seamă, păstrată la Arhivele Naţionale – judeţul Hunedoara, a fost transmisă în 1 martie 1943 de Chestura Poliţiei municipiului Alba Iulia, către Siguranţa judeţului Hunedoara. Nota secretă informa „asupra motivelor care au determinat a propune evacuarea în Transnistria a ţiganilor şi evreilor, precum şi motivele care au determinat internarea în lagăr a legionarilor din sectorul acestei chesturi de poliţie”. Iată conţinutul ei: „Ţiganii. Au fost propuşi pentru evacuare în Transnistria din motivul că erau majoritatea săraci şi cu copii mulţi şi nu aveau niciun fel de ocupaţie stabilă. Nu le plăcea munca din care cauză erau expuşi mizeriei şi vizaţi a cerşi şi a fura, pentru a-şi asigura un minimum de existenţă. În stare de mizerie, goi şi zdrenţăroşi hoinăreau în toate zilele cu copiii după ei, pe străzile oraşlui, speculând populaţia şi dând astfel un aspect oraşului cât mai neplăcut. Sub masca de comercianţi, ambulanţi, hamali de piaţă şi muzicanţi de ocazie se eschivau a munci, iar când li se ofereau de către instituţii şi public de lucru refuzau categoric. Pentru remedierea acestei situaţii în conformitate cu ordinul Ministerului Afacerilor Interne la data de 3 septembrie 1942, s-a procedat la evacuarea în Transnistria a ţiganilor.