“Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii”. Cam aşa proclamă primul articol din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 la Paris de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Demagogie politică sau piatră de temelie pentru respectarea drepturilor omului?
Dacă ar fi să ne raportăm la faptul că două treimi dintre români nu ar bea apă din acelaşi pahar din care a băut o persoană de etnie romă sau că mai bine de jumătate dintre aceştia nu ar lua masa împreună cu o persoană de orientare homosexuală, dar şi că 33% dintre conaţionali nu s-ar simţi deloc confortabil lângă o persoană infectată cu HIV, atunci aş putea spune că Articolul 1 rămâne doar un deziderat naiv care (încă) nu şi-a găsit un reper în realitatea zilelor noastre.
După mai bine de 50 de ani de când statele lumii s-au pus de acord că fiecare om se naşte cu anumite drepturi inalienabile (dreptul la viaţă, la libertate, la securitatea propriei persoane etc), spectrul urii, discriminării şi segregării sociale dăinuie chiar şi în cele dintre cele mai dezvoltate societăţi ale lumii.
Parcă evocând legea junglei, de cele mai multe ori nerespectarea acestor drepturi fundamentele s-a făcut în dauna celor diferiţi, adică celor care nu s-au conformat majorităţii statistice care impune de altfel normele sociale. Şi astfel ajungem la discriminarea minorităţilor, fie pe criteriu etnic, fie de gen sau al orientării religioase sau sexuale, ori pe baza dizabilităţilor.
Dacă nu eşti cuminte te dau la ţigani!
Cred că sunt puţini cei care nu au fost crescuţi sub imperiul acestei ameninţări. Eu unul ţin minte că o bună perioadă de timp am fost terorizat de faptul că într-o bună zi o să vină ţiganii să mă fure. Dacă nu eram cuminte evident. Şi cum nu eram foarte cuminte, şansele erau mari să mă ia ţiganii.