Dacă ai norocul să ai o iubită sau un iubit din rasa superioară este foarte probabil să primeşti recomandarea să îţi ţii gura despre rădăcinile tale etnice. Majoritarul/majoritara vor fi în general priviţi ca eroi ai toleranţei şi ca o dovadă vie a mărinimiei naţiei faţă de „naţionalităţile conlocuitoare“. Orice greşeală a ta va fi sancţionată cu politeţe: „Deah, ce te aşteptai, dragă, doar e un/o împuţit/ă de ţigan/ţigancă“.
Desigur, eu, ca ţigan, sînt ipocrit că scriu cele de mai sus. Rolul meu ar trebui să fie acela de a înfiera „criminalii neamului meu“, de a educa „puradeii nespălaţi care oripilează“ românul verde, de a face ceva „ca să dispară toate problemele din comunităţile ţigăneşti“ şi de a nu mă mai plînge. În definitiv, „poporul român mă tolerează“! Am spus la serviciu, oarecum spăsit, că sînt ţigan. Reacţia a fost neaşteptată. Colegii mei au crezut că sînt boem, romantic, muzician talentat, exotic şi bun la pat. Am folosit stereotipurile în avantajul meu şi am avut o prietenă la care nu aş fi avut nicicînd vreo şansă în mod normal.În România, de cîţiva ani buni, sînt cel mai des român. Rom, căci aşa vreau eu. Din cînd în cînd mai sînt şi ţigan.