Blocurile se uită prin ferestrele fără geamuri la oamenii care au ieşit afară să se bucure de ultimele rămăşiţe ale verii. Vântul adie fără curaj, cât să umple o fustă verde atârnată la uscat pe o frânghie. Copiii au fugit de mucegaiul din băile în care nu mai curge apă de vreo opt ani şi de singura cameră, pe care o împart cu părinţii şi fraţii, şi se bălăcesc în zoaiele care se preling din covorul unui vecin care îşi permite apă curentă. Aici, în cartierul George Coşbuc din Cugir, trăiesc vreo 1.600 de ţigani. Veniţi din toate colţurile ţării atunci când s-au construit fabricile, la salarii mari şi locuri de muncă sigure, rămaşi fără serviciu unul după altul, când fabricile şi-au restrâns activitatea, trăiesc acum de pe o zi pe alta, fără să-şi permită luxul facturilor achitate. Pentru ei, în 2005 a început construirea unei băi sociale, printr-un proiect PHARE, în care 48.690 de euro au reprezentat finanţare nerambursabilă, iar restul din 51.124 de euro – contribuţia Primăriei Cugir. Astăzi, baia socială din Cugir este unul dintre puţinele proiecte PHARE din ţară care încă funcţionează. Banii nu s-au dus de această dată doar pe campanii de informare, fluturaşi şi conferinţe, ci au construit ceva durabil. “De ce aţi făcut baie socială, şi nu o capelă?”, au zis unii la început. Dar când au văzut că fiii lor sunt respinşi de colegi la şcoală, pentru că miroseau urât, au început să înţeleagă.
Într-o centrală termică dezafectată, muncitorii, ţigani cei mai mulţi dintrei ei, au curăţat pereţii, i-au văruit, au pus instalaţii sanitare şi apoi au venit să se spele. Gratuit, până la începutul acestui an, când criza a pus tarif şi pe baia săracilor. Acum, să speli o maşină de rufe costă 3,5 lei, sumă în care intră şi detergentul. Copiii încă se pot spăla gratuit, şi ei sunt cei mai amatori de baie, de voie, de nevoie, pentru că altfel nu-i primeşte la grădiniţă. Din cei 1.600 de locuitori, vin să facă baie 30-40 de persoane pe săptămână. Ela Moldovan, o femeie blondă, cu ochi albaştri, de vreo 50 de ani, e una dintre fidele. “Igiena e pe primul loc; vă daţi seama în colectivitate ce înseamnă un cap curat. Vin cu rufele şi de două ori pe săptămână. Trăiesc cu 70 de lei pe lună, ajutor social, într-o cameră confort sporit cu cei patru nepoţi, pe care îi am în întreţinere. Părinţii lor lucră cu ziua la ciuperci şi fructe de pădure, că nu ştiu dacă aţi aflat, dar aici în Cugir puterea-s ciupercile”, spune femeia, îşi şterge fruntea şi continuă inventarul necazurilor: “Nu putem lua detergent, săpun şi clor, că avem nevoie de pâine. Ne descurcăm greu. La noi, în blocul 24, apa o fost sistată şi ne ajutăm de la unul la altul cu o găletuţă de apă, că acum ne-o pus apă pe coridor. Vine în fiecare lună să plătim apa şi gunoiul, dar nu vede, când merge pe drum, rahatul în fiecare săptămână, când dă pe-afară canalul ăla. Am spus că plătim, chiar şi în rate, dară numai să vină să repare canalul. Împreună trebuie să găsim o soluţie”. Ela a muncit la fabrica de cablaj din Orăştie, a făcut datorii mari la bancă pe vremea când avea salariu şi acum se uită cu disperare la viitorul care nu-i promite nimic bun. “Am fost la săpat după fier vechi. De şapte ani solicit la Primărie să-mi dea un loc de muncă, să mă lase măcar trei luni să mătur pe stradă, dar n-am găsit clemenţă”, se enervează Ela. Mergem la ea acasă şi descoperim, dincolo de pereţii scorojiţi ai holului, o oază de bun-simţ. E doar o cameră, dar gresia de pe jos e curată, lucrurile sunt aşezate ordonat şi aerul e curat. Într-un bloc alăturat, la familia Poienar e tot aşa, curat. Câteva borcane cu murături şi fasole verde stau pe o masă. N-o să le prindă iarna acolo, pentru că oamenilor le e foame tot timpul. Pe un dulap, urmă a cochetăriei femeii de 31 de ani bolnavă de hepatită B, e o cutie de cremă pe care scrie “Skin so soft”.