Cand traim sentimentul de apartenenta ne simtim acceptati şi incepem sa ne acceptam, se construieşte ceea ce numim suportul de sine şi incepe procesul de a ne vindeca de sentimentul de a fi aruncati intr-un exterior in care ne simtim singuri”. DAR CÂND NU SUNTEM ACCEPTAȚI? Între modestie şi trufie se aşază viaţa în care ar trebui cu toţii să ne acceptăm aşa cum suntem, în care să mulţumim pentru complimente şi să le acceptăm cu zâmbetul Reflectați asupra crizelor personalității voastre, în copilărie, când v-ați luptat cu dezastrul sufletesc de a vă simți inferiorizați rasial. Unii și-au ascuns în adâncurile subconștientului acea traumă, ca refuz de a o accepta, de aceea refuză și acum acceptarea existenței rasismului. Nu e un caz rar, în articolul “Bă, de ce ești tu țigan” povestește cum toată viața s-a luptat cu acest complex, de aceea lasă urmașilor moștenire ideea că “obiectivul rromilor este mobilizarea și remobilizarea în lupta impotriva rasismului” al cărui stigmat este sursa disprețului, sărăciei și auto-distrugerii). Vrei să lași copiilor tăi moștenire același dispreț pe care l-ai trăit tu, ascunzându-ți rana din suflet, bolnav de nefericire? Nu te mai oprești din scâncit, țigane, ca să te ridici, demn, pentru a deveni rrom? Isus a spus (Ioan 3 4): Nu te supăra că ți-am zis: Trebuie să vă nașteți din nou, din duh (conștiință de sine religioasă și etnică).