Shadow

„Mă întrebau colegii dacă tata face ceaune“

 

Mihaela Drăgan e actriţă. Şi activistă. Romă. A cofondat Giuvlipen, o companie feministă romă. Anul trecut a fost nominalizată la premiul oferit de The League of Professional Theatre Women din New York. A jucat într-un scurtmetraj făcut de Fanny Ardant, subiect de dezbatere publică, în micul mediu progresist românesc, despre nivelul de stereotipuri şi locuri comune romantizante din această producţie. A jucat, tot în 2017, într-o producţie a Teatrului „Maksim Gorki“ de la Berlin, în regia lui Yael Ronen. Îşi doreşte un teatru public rom în România. De numele Mihaelei Drăgan (şi de cel al Alinei Şerban, de altfel) se leagă însăşi ideea de teatru rom la noi, spectacolul ei de debut, monodrama Del Duma, fiind primul care pune în discuţie, dintr-o perspectivă identitară şi feministă, problema căsătoriilor timpurii în comunităţile rome.
Pe 4 aprilie, la Macaz – Bar teatru coop va avea loc o masă rotundă – „SCENAROMA: Romii în teatrul şi filmul românesc contemporan“, pornind de la spectacolele Mihaelei Drăgan şi recentul film al Ivanei Mladenovic, Soldaţii.

De ce te-ai făcut actriţă?

De mică voiam să fiu actriţă, făceam show-uri în fiecare zi, îmi puneam cearşafuri pe mine, foloseam patul drept scenă. Prima ieşire din satul meu din Buzău a fost la Bucureşti, la un spital lîngă gară. Aveam probleme cu amigdalele, mama avea şi ea ceva probleme, a venit şi bunica mea cu noi, şi stăteam toate trei într-un salon. Şi asta făceam în fiecare seară, show, de rîdeau femeile de-acolo de mine. La mine în familie toţi sînt lăutari şi probabil că asta a avut un impact.
Ai mei m-au susţinut mult, chiar şi după ce-am picat la admitere. Am dat de două sau de trei ori admitere la UNATC, după care m-am dus la Cluj, într-o sesiune de toamnă, cînd nu mai aveau decît locuri cu taxă. Singurul loc fără taxă era cel pentru romi. Aşa că m-am dus pentru locul ăla – a fost prima dată cînd mi-am asumat public că sînt romă. Dar n-a fost o experienţă foarte bună, mă puneau să cînt şi din astea, cîntece de şatră, iar eu habar n-aveam. Era clasa lui Ionuţ Caras, primul lui an ca profesor, iar tipa care-i era asistentă era fascinată de romi, voia s-o învăţ cîntece de şatră. A fost o experienţă foarte exotizantă. Eu nici romani nu vorbesc, sîntem, eu şi surorile mele, generaţia la care s-a oprit învăţatul limbii. Eu sînt dintr-o familie mixtă, mama e romă, tata e român, iar mama a încetat să vorbească romani cînd s-a dus la oraş. Aşa că am plecat de la Cluj şi m-am dus la Spiru Haret, la clasa Sandei Manu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *